În „Moromeții” de Marin Preda, relația dintre Ilie Moromete și mezinul familiei, Niculae, trece prin ambele volume ale romanului. În primul, e povestea unui copil care vrea să meargă la școală și a unui tată care nu înțelege de ce. În al doilea, e confruntarea dintre două lumi: satul tradițional al tatălui și lumea nouă în care fiul crede. Între cele două, relația rămâne una de iubire neexprimată.
Ilie Moromete este capul familiei, un țăran mijlocaș, ironic și calm, care ține la pământ și la independența lui. Pentru el, pământul trebuie păstrat întreg, iar copiii trebuie să muncească pentru asta. Niculae este mezinul, fiul lui Moromete și al Catrinei, un elev de școală primară la începutul romanului, pus să aibă grijă de oi. Psihologic, e sensibil, încăpățânat și ambițios. Vrea cu orice preț să învețe, deși în casă nimeni nu înțelege de ce ar avea nevoie de școală.
Relația dintre ei este inegală și tensionată, dar nu rece. Moromete îl tratează pe Niculae cu asprime și cu ironie, ca pe toți copiii, și nu vede rostul școlii pentru un copil care ar trebui să stea cu oile. Niculae suferă că nu e înțeles. Sub asprime, însă, tatăl ține la el mai mult decât lasă să se vadă. Preda arată această iubire în gesturi, nu în vorbe.
Prima scenă care ilustrează relația este serbarea de sfârșit de an școlar. Niculae ia premiul întâi și trebuie să spună o poezie, dar nu reușește să recite decât două-trei versuri, pentru că îl apucă frigurile. Moromete, care până atunci abia asculta, se smulge din loc și merge la el. Pe drum spre casă, băiatul nu mai poate merge. Tatăl strânge de pe jos, cu mișcări sfioase, coroana de flori și cărțile premiului, apoi îl ia în brațe și bolborosește supărat: „Hai, mă! Hai, mă! Prăpăditule!” Naratorul îi redă gândul: „Ce era cu Niculae ăsta? De unde mai răsărise și el cu povestea asta a lui cu școala?” Iar acasă, în loc să spună că băiatul e bolnav, anunță „că băiatul a luat premiul întâi”. Scena arată contradicția tatălui: nu înțelege dorința fiului, dar e mândru de ea.
Relația cu Niculae este un mijloc important de caracterizare indirectă a tatălui și subliniază destrămarea familiei. În volumul al doilea, mezinul moromețian luptă pentru o nouă religie, crede că este apostolul unei schimbări și lovește în principiile tatălui, făcându-l să înțeleagă că lumea lui a apus. Moromete refuză să înțeleagă că timpul nu mai are răbdare și apără tenace satul tradițional.
A doua secvență, din volumul al doilea, arată cum dialogul dintre tată și fiu devine imposibil. Niculae crede în lumea nouă care se construiește după război, iar tatăl îl privește cu neîncredere. Răspunsul lui Moromete vine într-o scenă din ploaie: în timp ce sapă un șanț în jurul șirei de paie din grădină, vorbește singur, ca și cum i-ar răspunde lui Bâznae, unul dintre noii activiști ai satului, și se apără cu mândrie: „am crescut șase copii și le-am ținut pământul până în momentul de față”. E o replică adresată de fapt fiului, dar rostită în lipsa lui. Tatăl și fiul se împacă abia după moartea lui Moromete, în visul lui Niculae, o apropiere care nu mai poate avea loc decât în amintire.
Un prim element de structură relevant este conflictul. Relația dintre Moromete și Niculae face parte din conflictul mai larg dintre tată și copii, care destramă familia. Băieții cei mari se revoltă pentru bani și fug la București. Niculae se desprinde altfel, prin școală și prin idei. Conflictul dintre ei e mai tăcut, dar mai greu de rezolvat, pentru că privește viziunea asupra lumii, nu averea.
Al doilea element este perspectiva narativă. Naratorul e obiectiv, relatează la persoana a III-a, dar alternează perspectiva personajelor. În scena serbării, cititorul vede totul prin ochii tatălui: nedumerirea, jena, grija ascunsă. În alte capitole, vede lumea prin ochii lui Niculae. Această alternanță face ca relația să fie înțeleasă din ambele părți și explică de ce niciunul nu reușește să-l convingă pe celălalt.
Relația dintre Ilie Moromete și Niculae arată că iubirea dintre generații poate exista chiar acolo unde înțelegerea lipsește. Preda nu dă dreptate nimănui. Îi lasă pe amândoi cu adevărul lor și arată că timpul, care „nu mai avea răbdare”, i-a despărțit înainte să apuce să-și vorbească.