Ilie Moromete

Prin comportament, Moromete se relevă ca un maestru al ironiei și al teatralității cotidiene. Scenele de poartă, în care domină discuțiile cu argumentație sofisticată, îi dezvăluie inteligența superioară. Refuzul de a-și vinde pământul, chiar și când logică economică o cere, arată atașamentul visceral față de moștenirea pământului. Relația cu fiii săi dezvăluie un tată incapabil de afecțiune directă, care își ascunde grija sub masca autorității. Modul în care primește vestea colectivizării, cu un calm aproape supranatural, arată că înțelege perfect dimensiunea catastrofei.

Bărbat de aproximativ cincizeci de ani, cu o constituție uscata și nervoasa, înălțime medie spre înalta. Fata prelungita, cu pometii proeminenti și trăsături ascuțite, sculptate de soare și vant. Frunte înalta, brazdata de riduri adanci, permanente, ca niste santuri trase cu briceagul în lemn uscat. Ochi mici, verzi cenusii, extraordinar de mobili și pătrunzători, care se ingustau cand gandea intens sau cand observa pe cineva cu suspiciune. Nas drept, subțire, cu narile usor frematatoare. Mustata rara, carunta, mereu neatinsa, care ii dadea un aer de neglijenta calculata. Mâinile mari, cu degete lungi și noduroase, ingalbenite de tutun la index și mijlociu. Mersul lent, deliberat, cu spatele usor aplecat inainte, de om care masoara pamantul sub picioare.

Inteligența nativă excepțională, care depășește cu mult orizontul lumii țărănești în care trăiește. Gânditor reflexiv cu înclinații filosofice, capabil să transforme orice conversație banală într-un exercițiu dialectic. Posedă un umor caustic și ironic, pe care îl folosește ca instrument de dominație intelectuală și ca mecanism de apărare împotriva unei realități tot mai ostile. Orgolios până la autodistrucție, refuză să se plece în fața oricărei forțe exterioare, fie ea familie, comunitate sau stat. Singurătatea lui fundamentală vine din imposibilitatea de a găsi un interlocutor la nivelul său. Trăiește drama intelectualului nerecunoscut, prins în forme sociale care nu îi permit să se manifeste plenar. Detașarea sa aparentă ascunde o sensibilitate profundă și o suferință cronică.

În primul volum, Moromete este în plenitudinea forței sale intelectuale, dominând lumea din jur prin cuvânt și prezență. Pierderea fiilor din prima căsătorie este prima fisură majoră. În volumul al doilea, transformarea este dramatică: din filosoful prispei devine un bătrân tăcut, retras, care nu mai găsește sens în cuvinte. Colectivizarea îi răpește nu doar pământul, ci însuși fundamentul identității sale. Moartea sa este apogeul tragic: un om care și-a trăit întreaga viață prin gândire moare conștient că gândirea însăși a fost inutilă.