Romanul politic este un Alfa și un Omega al romanului românesc, un gest disperat, o stratagemă de supraviețuire. Epoca de creație a lui Marin Preda se suprapune perfect cu perioada comunistă, cu „era ticăloșilor”. Eugen Negrici în studiul „Literatură sub comunism” afirmă că doctrina comunistă este „un virus agresiv împotriva căruia literatura adevărată a fost obligată să fabrice mereu anticorpi”.
„Marele incomod” al vremii sale, în procesul general al comunismului a fost martor al acuzării deși, la începuturi, a demonstrat afinități cu doctrina totalitară. Având ca alter ego pe Nicolae Moromete, Marin Preda s-a despărțit repede și definitiv de sistemul comunist.
Visul lui Nicolae Moromete într-o schimbare a fost contrazis de istorie. De aceea, opera lui Marin Preda se înscrie între „utopia Victor Petrini” și „nostalgia Ilie Moromete” sau între „capcana lui Victor Petrini” și „scutul lui Ilie Moromete”.
Dacă pentru Moromete singura idee reflexivă a fost proprietatea pământului, pentru Petrini singura idee a fost mitul fericirii.
În romane precum „Delirul”, „Cel mai iubit dintre pământeni”, „Intrusul”, „Imposibilă întoarcere”, Marin Preda încearcă să „înțeleagă obsedantul deceniu”. Dar, jocul istoriei este mult mai complicat decât pare la prima vedere, hamletianul „a fi sau a nu fi” al lui Victor Petrini încorporează interogația „a avea sau a nu avea” a lui Moromete. „Când țăranilor li se dă pământ, intelectualilor li se ia gândirea.” (V. Petrini), idee care sugerează scenariul ascuns al societății comuniste.
Opera proteică, „Moromeții” aparține genului epic deoarece instanța textuală își exprimă viziunea despre lume în mod indirect, viziunea unui scriitor prins ca un rege „în defensiva unui șah etern”, șahul istoriei, prin intermediul acțiunii și a personajelor.
Ca specie literară este un roman de mari dimensiuni (două volume), cu personaje numeroase și cu diegeza desfășurată pe mai multe planuri narative.
Tipologic, romanul este obiectiv, doric (cf. lui Nicolae Manolescu, „Arca lui Noe”), cu perspectiva narativă la persoana a III-a, cu autor heterodiegetic, de tip auctorial, totuși nu se poate vorbi de o viziune „dinafară”, deoarece perspectiva narativă a autorului este dublată de perspectiva personajelor-reflector (Ilie Moromete în primul volum și Nicolae Moromete în al doilea volum). Această dublare a perspectivelor poate fi considerată și o trăsătură modernă.
Romanul este și tradițional, un roman de familie deoarece prezintă obiceiuri, mentalități, mediul de viață ale unui sat de câmpie (jocul călușarilor, trei zile după Rusalii, secerișul, cină tradițională în jurul mesei joase).
Titlul este alcătuit dintr-un substantiv propriu cu sens colectiv, aducând în centrul acțiunii familia heterogenă a lui Ilie Moromete, o familie numeroasă, ai cărei copii proveneau din mai multe căsătorii. Etimologic, substantivul propriu „Moromeții” poate avea ca rădăcină semantică substantivul „moroi”, un referent supranatural; Moromete poate fi asociat acestei entități fantastice prin modul în care colindă și bântuie vatra satului ca un observator al acesteia.
Tema prezintă destrămarea unei familii, dar și destrămarea satului. Eugen Simion consideră că tema poate fi și una modernă, cea a lipsei de comunicare, a libertății morale în lupta cu fatalitatea istoriei:„ Moromeții stau sub un clopot cosmic (...)”, afirmă criticul, „(...) și drumurile mari ale istoriei trec prin ograda lor”.
Structura discursului epic e formată din secvențe narative organizate în două volume. Primul este structurat în trei părți și prezintă evenimente desfășurate pe parcursul verii, cu puțin timp înainte de izbucnirea Primului Război Mondial. Istoria intră în ograda oamenilor și apar primele semne ale conflictului cu timpul. Există un conflict restrâns în planul familiei între frații mai mari și mama vitregă, între tată și fii, dar și un conflict dramatic, cu istoria.
În acest volum găsim scene cu valoare de simbol: întoarcerea de la câmp, tăierea salcamului, secerișul, ospățul spiritual de la fieraria lui Iocan. Mișcarea centrifugă a familiei după ce se întoarce de la câmp anunță destrămarea; singur, Moromete rămâne în bătătură ca un „pater familias” părăsit, o parodie a unui alt rege Lear. Tăierea salcamului stufos ce străjuia măreț peste sat este dramatică; scena e pregătită atent, iar doborârea salcamului se desfășoară pe fondul grav al bocetului ce venea dinspre cimitir. O durere universală cuprinde omul și natura, copacul fiind un „axis mundi”, „dublu vegetal al lui Moromete” (E. Simion). Consecința tăierii salcamului este sesizabilă prin metamorfoza violentă pe care o suferă atât Moromete, cât și împrejurimile. Personajul devine deja un altul, este complet schimbat. Nu numai că totul este semnificativ micșorat („totul se făcuse mic”), dar totul este din acest moment vizibil degradat, bicisnic: „Grădina, caii, Moromete însuși arătau bicisnici”. Mai mult însă, condiția omului și a satului este serios pusă în pericol de forțe care, așa cum sunt transcrise, constituie o înfiorătoare amenințare: „Cerul deschis și câmpia năpădeau împrejurimile.”
Personaj principal, complex, „rotund” (Forster), Moromete face parte din tipologia țăranului, alături de Ion al lui Liviu Rebreanu. Spre deosebire de Ion care trăiește la nivel instinctual și care dorește să acumuleze pământ ca un bun material, Moromete vrea să conserve proprietatea ca pe un bun spiritual, ca pe un scut împotriva timpului. Dacă Ion stăpânește spațiul, întinderea înfricoșătoare a pământului, Moromete stăpânește timpul, care pentru el „nu mai are răbdare”. Pentru Moromete timpul își conservă o dimensiune ireversibilă, părând a avea răbdarea „fumului de țigară ce se ridică (...), fără grabă și fără scop”. Eroul refuză să se situeze în vreme, în timp, deși aceasta „vremuiește”, în ciuda rezistenței interioare a lui Moromete. Ca model socio-cultural Moromete se apropie de Don Quijote, personaj care poartă cu încăpățânare spada ruptă a unui cavaler dispărut. Dacă Don Quijote cunoaște lumea prin acțiune, prin experiență, Moromete înțelege lumea prin contemplare, văzând-o ca pe un spectacol, cu „seninătatea ragazului” de care vorbește Andrei Pleșu, răgazul fiind un timp al separării. Moromete glisează și spre un alt model cultural, spre eroul tragediei lui Shakespeare, melancolicul prinț Hamlet, trăind la fel ca acesta cu intensitate dezordinea, „nebunia” unei lumi care și-a ieșit din „țâțâni”, contemplând spectacolul istoric al personajelor. Ilie Moromete nu este doar un „homo fictus”, exuviile reale ale acestui personaj se găsesc în biografia autorului - personajul are ca model pe Tudor Călărașu, tatăl scriitorului: „Eroul preferat, Moromete, care a existat în realitate, a fost tatăl meu.” Caracterizarea personajului se realizează cu mijloace directe de către narator, care îi subliniază „ciudatul dar de a vedea lucruri pe care alții nu le vedeau”. Caracterizarea directă se realizează și de personaj atunci când pe patul de moarte demonstrează că n-a fost un înfrânt al istoriei, deși aceasta n-a mai putut fi păcălită: „Domnule, eu întotdeauna am dus o viață independentă.” – există în această replică o tulburătoare lecție despre libertatea morală, libertatea spirituală a unui țăran, care n-a îngenunchiat, precum Ion, în fața pământului ca în fața unui zeu.
Caracterizarea indirectă a actantului reiese din felul de a fi, din plăcerea vorbei, din relațiile cu cei din jurul său, cu sine, dar și cu istoria. Ca un „alt Socrate de la Dunăre”, Moromete trăiește o autentică plăcere a vorbei. Silisteanul Moromete are în comun cu înțeleptul atenian cel puțin două lucruri: o puternică înclinație spre cuvânt, trăsătură afirmată de Catrina printr-o caracterizare directă: „Ești mort după ședere și tutun, nu te mai saturi de vorbă!” Tocmai din acest motiv, toposuri precum stănoaga podistei, prispă, grădina, poiana lui Iocan sunt preferate de Moromete pentru plăcerea lui de a contempla lumea și de a vorbi. Un alt element comun cu Socrate îl reprezintă refuzul înfrângerii. Precum Socrate, Moromete nu se lasă „omorât” de istorie, va intra într-o muțenie și-și va păstra independența până la capăt. Figura lui Moromete modelată în lut de Dan Vasilescu e chipul unui înțelept care, din poiana lui Iocan, va veghea satul și istoria.
Disimularea este o trăsătură definitorie a firii sucite a lui Moromete. La întrebarea lui Bălosu dacă s-a hotărât să-i vândă salcâmul, Moromete răspunde: „Să ții minte că la noapte o să plouă, și dacă plouă o să fac o grămadă de grâu.”, subînțelegând că ar scăpa de datorii fără să mai taie salcâmul. Disimularea este astfel o distanțare de lume („privitori ca la teatru”, cum ar spune Eminescu), o posibilitate de a-și studia interlocutorul, o armă de apărare în fața istoriei. Umorul și ironia pe care le implică disimularea devin la erou o armă împotriva prostiei, lăcomiei, istoriei agresive. Când băieții mai mari plănuiesc să fugă, ironia lui Moromete se completează cu o „mirare filozofică”, dramatică: „Crezi că i-aș fi împiedicat eu să plece? De ce fugiți, frățioare, le-aș fi spus. Încet nu puteți să mergeți?” Ca un alt Noe, Moromete și-a construit o arcă a sa cu care a încercat să străbată marea învolburată a istoriei. Satul întreg a devenit o arcă pe care eroul se va afla din păcate singur, ca un „ultim țăran”. Spre deosebire de Noe, Moromete va fi singur și va cugeta în scenă semnificativă de la finalul volumului I, Ilie pe piatră de hotar.
Citirea ziarelor în poiana lui Iocan este o hrană sufletească pentru Moromete, care devine un autentic „hermeneut” de text politic: „Avea în glas niște subțirimi... ciudate.”
În relație cu Niculae, mezinul familiei, relația este un mijloc important de caracterizare indirectă, iar ea subliniază, cum spune Cornel Ungureanu, „eșecul unei familii”. Mezinul moromețian luptă pentru o nouă religie, crede că este apostolul unei schimbări și lovește în principiile tatălui, făcându-l să înțeleagă că este „ultimul țăran”, ca lumea lui a apus. Moromete refuză să înțeleagă că timpul nu mai are răbdare, și apără tenace satul tradițional. Semnificativă în acest sens este scena ploii, din al doilea volum, în care printr-un tulburător monolog interior tatăl își analizează relația cu copiii săi. Rănit de fuga fiilor mai mari la București, de nouă viziune, de principiile morale ale lui Nicolae Moromete, de fetele care-i refuză autoritatea, tatăl se consolează cu faptul ca și-a făcut datoria de părinte:„ Tot am făcut ceva, am crescut șase copii și le-am ținut pământul până în momentul de față”. Autorul chiar spune că eroului nu i se recunoaște nicio vină: „Nu era vinovat, dar dacă totuși greșise undeva, dacă crezuse cu prea multă seninătate în pacea și armonia lumii, nu singurătatea lui era de vină, ci lumea.” Dacă în primul volum relația dintre tată și fii este una autoritară, care încerca să domine conflictele mocnite din familie, în volumul al doilea, autoritatea acestuia slăbește. Criza lui Moromete atinge dimensiuni tragice. Acum, tatăl nu mai poate stăpâni „cu privirea” pe fiecare, cuvintele ironice („ca să se mire prostii”) nu se mai aud, iar educația dură, în spiritul muncii și hărniciei („mă, se vede că nu sunteți munciți”), se dovedește ineficientă. Ulterior, Nicolae Moromete își dă seama de falsitatea noii religii și-și manifestă regretul că nu și-a înțeles tatăl. Umbra tatălui îi apare în vis ca un reproș, iar Nicolae e cuprins de remușcări:„ Tată, mă auzi? Nu mai vrei să stai de vorbă cu mine?” Dialogul dintre tată și fiu nu mai e posibil în realitate, ci a avut loc numai în monologul interior al bătrânului și în visul fiului.
În sinteză, romanul postbelic „Moromeții” este o monografie a unui sat de câmpie, cu determinare geografică, dar și un roman despre un sat mitic, arhaic. Moromete este tipul țăranului care nu iese în întâmpinarea destinului, și cu atât mai puțin, nu-l provoacă așa cum procedase Ion al lui Liviu Rebreanu. Prin tehnica amânării (concept al filozofiei de viață), Moromete urmărește amânarea întâlnirii cu destinul.
