Tudor Bălosu

Ilie Moromete călătorește la piața din Caracal împreună cu Bălosu pentru a vinde porumb. Drumul lung cu căruță devine prilej de dialog savuros în care Moromete își demonstrează spiritul caustic și capacitatea de a transforma orice întâmplare banală într-un spectacol narativ. La piață, Moromete negociază cu o măiestrie care ține de artă, nu de comerț. Preda descrie atmosfera târgului cu o precizie sociologică remarcabilă: țăranii care se tocmesc, negustorii care profită, și aerul de carnaval al unei lumi rurale încă neatinse de modernitate. Moromete observă totul cu ironia sa caracteristică, transformând realitatea în poveste pentru cei din jur.

La BAC: Scena de la piață ilustrează capacitatea narativă a lui Moromete și lumea comercială rurală. La BAC, relevanță pentru analiza artei povestirii și a spiritului muntenesc al personajului.

La poiana lui Iocan, sătenii se adună ca într-o agoră rurală, sub umbra copacilor, pe iarbă uscată de soare. Moromete prezidează aceste întâlniri nescrise cu o autoritate naturală. Face din nou revista presei, comentează evenimentele mondiale cu aceeași ironie, folosește pauză ca o armă retorică. Fiecare întâlnire e un spectacol pe care Moromete îl regizează cu grijă: alege momentul potrivit să vorbească, lasă tăcerea să lucreze, apoi lansează o replică care schimbă totul. Sătenii râd, se miră, se contrazic, dar toți se întorc mereu la Moromete. El e centrul gravitațional al acestui microcosmos. Dar sub spectacol, Moromete reflectează la propria situație cu o luciditate care îl doare: vede lumea schimbându-se și știe că locul său în ea se micșorează. Filosofia lui e un scut împotriva durerii.

La BAC: Poiana lui Iocan este spațiul dialogului socratic rural. La BAC, se analizează ca element de construcție a personajului, ca ilustrare a oralității specifice prozei lui Preda și ca metaforă a comunității țărănești în transformare.

Sub presiunea financiară și a conflictului cu fiii, Moromete acceptă în cele din urmă să-i vândă salcâmul lui Tudor Bălosu. În zori, în timp ce dinspre cimitir se aud bocetele femeilor, Moromete și Nilă taie ei înșiși salcâmul cu securile („ca să se mire proștii”), apoi îl doboară trăgându-l cu caii. Fiecare lovitură răsună ca un clopot funerar. Copacul se clatină, crengile tremură, frunzele cad ca lacrimile. Când salcamul se prăbușește cu un trosnet care zguduie pământul, Moromete închide ochii o clipă. Nu spune nimic. Dar ceva s-a rupt în el, ceva ce nu se mai poate repara. Umbra salcâmului, care acoperea curtea de o viață de om, a dispărut. Soarele bate acum nemilos pe locul gol.

La BAC: Tăierea salcâmului este scenă emblematică a romanului, simbol al sfârșitului lumii patriarhale. La BAC, se analizează ca moment de maximă intensitate lirică, ca simbol al pierderii și ca scenă definitorie pentru drama lui Moromete.