Leoaică tânără, iubirea

Strofa a treia: îndrăgostitul își duce mâna „la sprânceană, / la tâmplă și la bărbie”, dar „mâna nu le mai știe”: iubirea l-a schimbat atât de mult încât nu își mai recunoaște propriul chip. Mâna „alunecă-n neștire / pe-un deșert în strălucire”, peste care trece „alene” „o leoaică arămie / cu mișcările viclene”. Poezia se încheie deschis, cu repetiția „încă-o vreme, / și-ncă-o vreme...”, care prelungește în timp prezența iubirii.

Discursul poetic „Leoaică tânără, iubirea” ilustrează convențiile genului liric, deoarece instanța textuală își exprimă viziunea despre lume, trăirile și metamorfozele interioare în mod direct, folosind imagini artistice. Amprentele eului liric sunt recunoscute la nivel morfologic prin deictice verbale („am dus”) și pronominale („mi-”, „m-”) de persoana I.

Convențional, poezia este o specie lirică, de forma unei arte poetice care exprimă zborul spre absolutul iubirii al eului stănescian și atingerea stării de grație, de trăire pură. Valoarea de artă poetică se susține, deoarece iubirea este geneza întâmplărilor revelatoare ale eului; prin iubire eul ia în stăpânire universul, transcende la vârsta adamică. Iubirea este, în neomodernism, formă de cunoaștere, sursă a creației. Alături de stilemele consacrate ale „poesisului” stănescian („creație”, „cunoaștere”, „timpul”), iubirea se înscrie ca o stare plenară a ființei.

Element de paratextualitate, titlul conține, în manieră modernistă, metafora apozitivă și „revelatorie”, cum ar spune Blaga: „Leoaică tânără, iubirea”. Asemenea unei feline, iubirea devine un sentiment necruțător, feroce, care atacă în toate condițiile, dar poate reprezenta și o stare a Sacrului. Epitetul „tânără”, și apoi „arămie” (lexem întâlnit în text), smulge iubirea din contingentul timpului, asigurându-i o perpetuă dăinuire.

Structura discursului liric e formată din secvențe poetice care descriu gradat ivirea sentimentului iubirii („mi-a sărit în față”), evoluția lui și instalarea definitivă a sentimentului: „Colții albi mi i-a înfipt în față, / m-a mușcat, leoaica, azi, de față.” Aceste etape ale trăirii poetice descriu o lecție de inițiere în iubire. Momentele care cresc progresiv în intensitate, de-a lungul discursului, desenează parcă o scară a iubirii spre cer, ca aceea din visul biblic al lui Iacov. Prima treaptă a acestei scări a sentimentelor e reprezentată de iubirea senzuală, de Eros, iar treapta superioară e reprezentată de iubirea-Agape, spirituală și divină. În poezia lui Nichita, metamorfozele iubirii personificate într-o felină se desfășoară dinspre profan spre cer, dinspre realitatea concretă spre trăirea abstractă.

În prima strofă e descrisă povestea sentimentală în care iubirea, după ce pândise multă vreme, îi prinde ființa poetului, ca o întâlnire dintre agresor și victimă: „Leoaică tânără, iubirea / mi-a sărit în față. / Mă pândise-n încordare / mai demult. / Colții albi mi i-a înfipt în față, / m-a mușcat, leoaica, azi, de față.”

În strofa a doua (polimorfă, octavă), natura se transformă într-un cerc (simbolul perfecțiunii), iar eul devine centrul acestui univers circular, un „axis mundi”. Se conturează două spații paralele, realitatea obișnuită și o realitate demiurgică, transformată, un univers al ideilor pure. Acolo, în spațiul pur, simțurile se contopesc, privirea și auzul sunt unul și același simț: „Și privirea-n sus țâșni, / curcubeu tăiat în două, / și auzul o-ntâlni / tocmai lângă ciocârlii.” Se poate vorbi de motivul zborului, prin determinarea spațială cu sens superlativ, „tocmai lângă ciocârlii”. Înnobilat de iubire, eul se apropie de divinitate, are puteri nebănuite.

În strofa a treia, palma poetului alunecă pe un teritoriu anatomic („sprânceană”, revelația, „tâmplă”, rațiunea, „bărbie”, logosul). Sintagma „pe-un deșert în strălucire” sugerează puterea iubirii de a da viață naturii, de a da strălucire deșertului. Tânărul îndrăgostit, călit în lungi așteptări și cuprins de pasiune, capătă puteri magice, se dedublează: trupul îi rămâne în spațiul profan, iar spiritul în zona pură.

La nivel stilistic, repetiția „încă-o vreme, / și-ncă-o vreme” este un joc verbal, o vrajă muzicală cu efectul unui descântec, care exprimă eternitatea iubirii și ne duce cu gândul la versurile lui Eminescu: „Lumina stinsului amor / Ne urmărește încă” („La steaua”).

La nivel prozodic, versificația este modernă, cu rimă imperfectă și vers liber, subliniind intențiile autorului de a modela Logosul. Poezia apare ca o confesiune despre iubire, într-o versificație spontană, încordată (strofa I) sau într-un registru domol, în următoarele strofe.

La nivel grafematic, punctele de suspensie care încheie discursul exprimă o încărcătură afectivă puternică a eului liric, bulversat de întâlnire.

Poet novator prin excelență, Nichita Stănescu ne-a lăsat tălmăcite în cuvinte, într-o manieră cu totul aparte, adevăruri pe care singuri nu le-am fi priceput și care contribuie la o mai bună înțelegere între noi, oamenii, care de la Nichita avem de iubit împreună atâtea și atâtea lucruri.