Nichita Stănescu, născut la 31 martie 1933 în Ploiești, a fost unul dintre cei mai importanți și mai inovatori poeți români ai secolului XX, considerat inițiator al neomodernismului în poezia românească. Fiul lui Nichita Stănescu senior și al Tatianei, a crescut în Ploiești, oraș petrolier cu o viață culturală activă. A urmat Liceul Sfântul Petru și Pavel din Ploiești, apoi Facultatea de Filologie a Universității din București, pe care a absolvit-o în 1957. A debutat în revista Tribună din Cluj în 1957 și editorial cu volumul Sensul iubirii în 1960, care a marcat imediat o voce poetică nouă, de o prospețime și originalitate remarcabile. Au urmat volume care au revoluționat poezia românească: O viziune a sentimentelor în 1964, Dreptul la timp în 1965, 11 Elegii în 1966, Laus Ptolemaei în 1968, Necuvintele în 1969 și Epică Magna în 1978. Nichita Stănescu a reinventat limbajul poetic românesc, trecând de la o lirică a sentimentelor la o poezie a ideilor pure și a abstraciunilor, creând un univers poetic în care cuvintele își depășesc semnificația obișnuită. Conceptul de necuvinte, inventat de el, reprezintă o tentativă unică de a exprimă inexprimabilul, de a ajunge la esență limbajului dincolo de cuvintele însele. A primit numeroase premii naționale și internaționale, inclusiv Premiul Herder în 1975 și a fost propus de mai multe ori la Premiul Nobel pentru Literatură. A fost ales membru corespondent al Academiei Române. Viață să personală a fost marcată de excese și de o sănătate subminată de alcoolism. S-a căsătorit de două ori și a avut relații tumultuoase care au alimentat o parte din creația să. A murit la 13 decembrie 1983 în București, la vârstă de doar 50 de ani, răpus de o criză cardiacă. Moartea să prematură a lăsat literatură română orfană de unul dintre cei mai mari poeți ai săi, a cărui opera continuă să fascineze prin profunzime și originalitate.