Enigma Otiliei

Enigma Otiliei este un roman realist de tip balzacian, publicat în 1938 de George Călinescu. Acțiunea se desfășoară în Bucureștiul interbelic, pe strada Antim. Felix Sima, un tânăr orfan de 18 ani, vine la București pentru a studia medicină și se instalează în casa unchiului său, Costache Giurgiuveanu, un bătrân avar și indecis. Aici îl cunoaște pe Otilia Mărculescu, pupila lui Costache, o tânără fermecătoare, inteligentă și imprevizibilă, de care se îndrăgostește profund. Otilia este o prezență enigmatică - oscilează între dragoste și independență, între devotament și capriciu. În jurul moștenirii lui Costache se țesea o întreagă rețea de intrigi, orchestrată de Aglae Tulea, sora lui Costache, și familia ei: Olimpia, Aurica și Stănică, fiecare cu interese proprii. Aglae luptă să obțină averea bătrânului, manipulându-l și încercând să o îndepărteze pe Otilia. Simion Tulea, soțul Aglaei, cade treptat în demență. Pascalopol, un moșier bogat și rafinat, o curtează pe Otilia cu răbdare și generozitate, oferindu-i stabilitatea pe care Felix, încă student, nu i-o poate da. Costache moare fără testament clar, iar Aglae pune stăpânire pe casă. Otilia, dezamăgită și constrânsă de împrejurări, pleacă cu Pascalopol la Paris. Felix rămâne singur, își termină studiile, devine medic și se căsătorește convențional. Romanul explorează teme precum moștenirea, avariția, iubirea, maturizarea și imposibilitatea cunoașterii celuilalt - enigma Otiliei rămânând nedezlegată până la final.

În studiul „Sensul clasicismului” G. Călinescu susține romanul clasic, obiectiv, cu diegeza la persoana a III-a, deși în epoca prinde teren noul roman modern, de tip subiectiv, proustian, cu diegeza la persoana I. Scriitorul consideră că umanitatea este o comedie nesfârșită, un spectacol care poate fi surprins numai la persoana a III-a. Călinescu trăiește o nostalgie a clasicismului, reducând personajul la esență, fixând universalul, tipul, generalul, nu particularul. În spiritul caracterelor clasice ale lui La Bruyère, Călinescu surprinde personaje clasice, tipuri umane universale, biografia lor, relația cu mediul. De aceea, scriitorul alege poziția sobră și detașată a unui scriitor omniscient și omniprezent în perioada în care Camil Petrescu ironiza romancierul de acest tip. Scriitorul prozei de tip subiectiv, Camil Petrescu respinge pretenția absurdă a naratorului obiectiv care „se uită prin acoperișul caselor” și crede că „dezleagă taine lăuntrice”, că intră în mintea și în sufletul personajelor sale. În replică, și G. Călinescu respinge viziunea subiectivă a prozei moderne considerând că ea surprinde doar trăirile unui eu individual, nu ale unui eu colectiv, general, trăiri care au evanescența unor aripi de fluture. De aceea, mândria romanului clasic, vechile tipare ale personajelor răzbat în opera lui Călinescu care consideră că „tipul firesc de roman e cel obiectiv”. „Sensul clasicismului” e o campanie estetică, dar nu un program de la care Călinescu nu s-ar fi abătut, deoarece, ulterior, scriitorul a manifestat deschidere și spre romanul modern. Alături de personajele tip, clasice (avarul, parvenitul), Călinescu creează și personaje moderne, mobile, fluide și rebele, cu reacții sufletești discontinue, cum e enigmatică Otilia. Opera „Enigma Otiliei” este un discurs epic în care viziunea despre lume a autorului se exprimă în mod indirect prin intermediul actanților și al acțiunii. Specie a genului epic, romanul are o diegeză complexă, desfășurată pe mai multe planuri narative (destinul tânărului Felix și lupta pentru avere a clanului Tulea), cu actanți numeroși, puternic caracterizați. Opera este un roman de tip obiectiv, „doric” (conform lui N. Manolescu, „Arca lui Noe”), cu perspectiva narativă heterodiegetică (Genette), focalizare „zero” (Lindvelt) și viziune „dinafară” (Pouillon). Tipologic, romanul este și unul de tip realist, balzacian, clasic, deoarece folosește tehnicile narative ale scriitorului Honore de Balzac: descrierea de la amplu la restrâns (prin ochii lui Felix este descrisă strada Antim, apoi imobilele care se găsesc pe această stradă și interiorul casei, salonul, elemente de mobilier), tehnica detaliului arhitectural care surprinde ziduri monumentale, construcția caselor. Un alt element de realism balzacian este și tipologia personajelor surprinse într-o vastă comedie umană, diferite tipuri ale familiei, reunite toate aproape într-o singură unitate de spațiu (casa bătrânului) – „orfanii”, sora lacomă și autoritară, progeniturile neputincioase, ginerele instabil, prietenul. Ca și Balzac, scriitorul este atent la portretul fizionomic al personajelor prin care, se crede, cunoașterea caracterului este mult mai profundă. Memorabil rămâne portretul fizionomic al Aglaei Tulea care sugerează răutatea absolută: „(...) avea niște buze subțiri și acre”, din galeria portretelor remarcate se face și portretul lui Costache Giurgiuveanu. Nicolae Manolescu vorbește și despre caracterul de roman antibalzacian al operei „Enigma Otiliei”, văzut ca „un roman fără Balzac”. Modernitatea romanului constă în faptul că personajele ies din tipologia clasică și se apropie de cazuri patologice, studiate de științe moderne. Simion Tulea, de exemplu, este un tip al ipohondrului; Titi Tulea rămâne un tip al retardatului, iar avariția lui Costache părăsește clasicismul balzacian, devenind o deprindere maniacală, analizată de moderniști. Psihologia avarului o regăsim în „Cartea nunții”, în care bătrânele înțepenite în casa cu molii aplică o severă vămuire financiară a chiriei și a hranei. Avariția se manifestă obsesiv și prin depozitari polivalente. Costache strânge tot ce găsește încât acumularea are consecințe patologice. Exercițiul conservării naște avariția, „mentalitatea achizitivă”, cum spune Pompiliu Constantinescu. Aurica este și ea un astfel de caz, deoarece trăiește la nivel glandular, iar atenția acordată biologicului e un element de modernitate. Ovidiu Crohmălniceanu arată că „Enigma Otiliei” e roman modern prin „interesul arătat unor mecanisme psihologice nebănuite” (alienarea, retardul). Personajele din clanul Tulea reprezintă o lume înțepenită în automatisme, repetă gesturi după o logică stereotipă, sursă a atrofierii. Stagnarea duce la manii. În roman, acestea sunt reprezentate de demența potolită a lui Titi Tulea, care se leagănă precum „Cănuță, om sucit” al lui Caragiale, dar și de frica instinctuală că va fi jefuit a bătrânului Costache, care se apropie de personajul psihologic din „O făclie de Paști” a lui Caragiale. Tipologia idiotului se regăsește la mari autori universali (Cervantes, Shakespeare, Dostoievski, Camus). La Călinescu priveliștea abisurilor umane (care poate șterge chiar granița dintre nebunia simulată și cea veritabilă) nu clatină totuși o anumită dispoziție optimistă a eroilor. De exemplu, Costache Giurgiuveanu este în același timp și avarul, și bolnavul închipuit. De aceea, personajele sunt prezentate în manieră modernă și în note comice. În grup, instanța supremă e Aglae, așa cum în „Cartea nunții” e tanti Ghencea, iar Lisandrina este o Aurica mai inhibată. Titlul, element de paratextualitate (așa cum spune Tomasevski) oferă indicii cu privire la conținutul de idei al textului. „Enigma Otilei” este un titlu sugestiv, incitant, care instigă la lectură. Personajul principal feminin al textului, eponim, Otilia este o față care trezește sentimente de nesiguranță, incertitudine, dar și farmec, frumos, grație. Prin felul său de a fi, dar și prin modul în care o privesc ceilalți, această întruchipează misterul. Tema romanului este construită pe ideea instituției matrimoniale și a pierderii funcției paterne, într-o societate în care autoritatea părintească își pierde sensul. Lumea romanului e compusă din clasele care formează esența societății: moșierul mediu, comercianții mărunți, adică o lume fără elită și aproape fără viață culturală. Structura discursului epic e formată din secvențe epice distribuite în două planuri: planul moștenirii (reprezentat de clanul Tulea și lupta acestuia pentru averea lui moș Costache) și planul destinului lui Felix (reprezentat de relația Felix-Otilia-Pascalopol). Cele două planuri sunt prezentate în antiteză, încât narațiunea se bifurcă cu aspecte romantice. Incipitul romanului fixează în manieră realistă cronotopul („(...) într-o seară de la începutul lui iulie 1909.”) Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea străzilor și casei lui moș Costache, din perspectiva lui Felix, străinul care vine în familia Giurgiuveanu în momente diferite ale existenței sale (adolescență și aproximativ zece ani mai târziu, după război). *Introducere pentru orice personaj feminin din literatură!!! „Tu trebuia să te cuprinzi/ De acel farmec sfânt, / Și noaptea cadela s-aprinzi/ Iubirii pe pământ” – se adresează poetul romantic eternului ideal feminin, care traversează în timp întreaga literatură. Inefabilul feminității reprezintă o constantă a romanului, dar și a poeziei până astăzi. Feminitatea a constituit un motiv al cunoașterii pentru masculinitatea dornică de a descoperi mereu cealaltă jumătate, parte ascunsă, enigmatică. Actantul feminin este jumătatea androginică, iar cunoașterea și întâlnirea femeii reprezintă refacerea androginului, cuplului androginic. Pornind de la clasificarea lui Lipovetsky se pot creiona trei imagini ale femeii în literatură, cultură: imaginea femeii depreciate, impuse până în zorii secolului XIX, descrise drept „un rău necesar, izolată în niște activități fără strălucire, ființă inferioară”. A doua imagine este cea a femeii slăvite, „un chip de-a pururi adorat” (Eminescu), mesianice, cea a Fecioarei Maria. Această imagine are strălucirea misterului maternal, femeia fiind educatoarea copiilor, considerată „zână a căminului”, o proiecție ideală a masculinului. Există însă a treia imagine, femeia nedefinită, neînțeleasă de logica masculină, independentă, care presupune îndepărtarea de modelul femeii supuse, casnice. În această ultimă categorie se poate încadra personajul feminin, Otilia, care pentru Felix este eternul feminin, iar pentru moșierul Pascalopol, o enigmă. Criticul G. Călinescu, scriitorul care a creat-o pe Otilia, consideră că „femeia e în afara spiritului; nu manifestă suficient interes pentru omul excepțional (misoginismul lui Călinescu este renumit). Tocmai de aceea, o creează pe Otilia, un personaj feminin ideal, despre care spune că: „Otilia este eroina mea lirică, tipizarea mea în ipostază feminină”, totuși scriitorul crede că Otilia este un amestec de farmec și banalitate și că enigmatică rămâne doar în ochii lui Felix. Oricărui tânăr, spune Călinescu, fata iubită la început îi va părea o enigmă. Personaj principal, eponim, complex, rotund (cf. Foster), Otilia este o ființă liliala, o energie protectoare în familia bătrânului Costache, care se opune energiei anexatoare a Aglaei sau a Auricăi. Mijloacele de caracterizare a Otiliei sunt duale: directe și indirecte. Comportamentul derutant, imprevizibil al Otiliei este sugerat prin autocaracterizare: „eu am un temperament nefericit; mă plictisesc repede și sufăr când sunt contrariată”. Caracterizarea directă a Otiliei se realizează și de către alte personaje prin tehnica modernă a poliedrului – Otilia e văzută diferit de cei din jur. Pentru Aglae este „stricată”, „dezmățată”, Aurica o vede ca pe o „fată șireată care caută numai bărbați în vârstă bogați”, Stănică o consideră o „fată isteață, dar ușuratică și cheltuitoare”, iar pentru Costache este „fe-fetiță iubitoare”. Portretul fizic, realizat direct de către narator sugerează delicatețe, tinerețe, farmec, cochetărie, inocența, elegantă, rafinament: „un cap prelung și tânăr de fată, încărcat de bucle, căzând peste umeri. Fata, subțirică, îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe poale, dar strânsă la mijloc.” Caracterizată indirect prin felul de a fi, prin fapte, vorbe, Otilia e un personaj complex, care trece brusc de la o stare la alta, împrăștiată și visătoare, dar și lucidă, amestec ciudat de atitudine copilăroasă și matură în același timp: aleargă desculță prin iarba din curte, se urcă pe stogurile de fan din Bărăgan sau stă ca un copil pe genunchii lui Pascalopol. Relația Felix-Otilia este un mijloc important de caracterizare directă, o relație plină de imprevizibil, cu rol de inițiere pentru Felix. Consider că în cuplul Felix-Otilia, femeia este cea care, plecând cu moșierul bogat, Pascalopol, face un sacrificiu din iubire, dând tânărului posibilitatea de a-și împlini visul: să devină un medic foarte bun. Otilia intuiește cu maturitate și luciditate ambiția lui Felix de a-și face o carieră, pe de altă parte, pornind de la studiul lui Corin Braga, „Literatură interbelică între Filia și Neikos” se poate spune că strălucirea androginică a cuplului Felix-Otilia e pusă în umbră de capriciile, răsfățul, înclinația spre lux și instabilitatea Otiliei (în „Moara cu noroc” cuplul androginic e dizolvat de zornaitul argintilor, în „Ion” de pogoanele Anei, în „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de o moștenire neașteptată). Cuplul Felix-Otilia poate fi unul clasic al cochetei și al ambitiosului, dar și un cuplu romantic, format din două personaje, aflate în antiteză: fata exuberantă și tânărul rațional. Romanul este unul al inițierii tânărului Felix, orfan care sosește în casa unchiului său, Costache, pentru a-și urma studiile de medicină. La maturizarea lui Felix contribuie și Georgeta, o fată „fină”, pe care i-o prezintă Stănică. În timp ce pe Otilia o iubea pur, cast, dorind-o că soție, Georgeta reprezintă o iubire profană. În sinteză, dacă potrivit lui Forster „romanul realist este istoria unui eșec”, iar iubirea dintre Felix și Otilia eșuează pentru că nu se împlinește matrimonial, „Enigma Otiliei” este roman realist, romanul unui eșec. Modernitatea acestui roman realist constă tocmai în tehnicile de caracterizare a Otiliei, un personaj care rămâne pentru lector o enigmă, ca și Ela din „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, deși are puterea omniscienței, Călinescu nu dezvăluie trăirile eroinei, ea rămâne drama feminității în general, drama sugerată de replica personajului: „noi nu trăim decât patru-cinci ani”.