George Călinescu, născut la 19 iunie 1899 în București, a fost cel mai important critic și istoric literar român al secolului XX, dar și un remarcabil romancier, poet, dramaturg și publicist. A urmat Liceul Gheorghe Lazăr și Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din București, obținând licență în 1923 și doctoratul în 1936 cu o teza monumentală despre viață lui Mihai Eminescu. A fost profesor la diverse licee, apoi conferențiar și profesor universitar la Iași și București. Opera să critică este dominată de Istoria literaturii române de la origini până în prezent, publicată în 1941, lucrare monumentală care rămâne cea mai importantă sinteză a literaturii române, scrisă într-un stil strălucit care transformă critică literară în artă. A scris monografia Viață lui Mihai Eminescu în 1932, lucrare biografică fundamentală, și Opera lui Mihai Eminescu în 1934-1936, studiu critic de referință. Că romancier, a publicat Enigma Otiliei în 1938, român balzacian considerat unul dintre cele mai reușite române românești interbelice, și Bietul Ioanide în 1953 și Scrinul negru în 1960, ambele române ale intelectualului român. Că poet a publicat volumele Laudele lucrurilor în 1937 și Altare în cimpie în 1959. A fost ales membru al Academiei Române. A condus revista Studii literare și Revista de istorie literară și a fost directorul Institutului de Istorie Literară și Folclor. Personalitatea să intelectuală, de o vastitate și o strălucire rară, a dominat viață culturală românească timp de decenii. A murit la 12 martie 1965 în București, la vârstă de 65 de ani, lăsând o opera care rămâne fundamentală pentru înțelegerea literaturii și culturii românești.