Liviu Rebreanu, născut la 27 noiembrie 1885 în Tarlisua, comitatul Solnoc-Dabaca, astăzi județul Bistrița-Năsăud, a fost cel mai important romancier român și întemeietorul romanului modern în literatură română. Primul din cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu și ai Ludovicai Diuganu, a crescut în comună Maieru, pe valea Someșului Mare, unde a trăit cele mai frumoase zile ale copilăriei sale. A urmat gimnaziul la Năsăud și școală de băieți din Bistrița, apoi Școală Reală Superioară de Honvezi din Șopron și Academia militară Ludoviceum din Budapesta. A fost repartizat că sublocotenent în armata austro-ungară la Gyula, dar a fost radiat din cadrele militare pentru gestiune nepricepută a bugetului. Sub presiunea incurcarilor bănești, a demisionat din armata în 1908, hotărând să se dedice literaturii. A debutat în presă românească la Sibiu în 1908 cu povestirea Codrea. S-a stabilit la București unde a întâmpinat greutăți financiare severe, participând la cenaclul lui Mihail Dragomirescu. În 1910 a fost arestat și deținut la Văcărești, apoi transferat la Gyula. S-a căsătorit în 1912 cu actrița Ștefana Fanny Rădulescu. În 1920 a publicat romanul Ion, considerat cea mai puternică creație obiectivă a literaturii române după Eugen Lovinescu, român al vieții țărănești care i-a adus faima națională și Premiul Năsturel-Herescu al Academiei Române. În 1922 a apărut Pădurea spânzuraților, român psihologic inspirat din moartea tragică a fratelui sau Emil, ofițer în armata austro-ungară condamnat la moarte pentru dezertare. A urmat Adam și Eva în 1925, Ciuleandra în 1927, Craisorul în 1929 și Răscoala în 1932, dedicat evenimentelor de la 1907. A fost ales membru al Academiei Române în 1939, la propunerea lui Mihail Sadoveanu. A fost director al Teatrului Național din București în două rânduri. A murit la 1 septembrie 1944 la Valea Mare, județul Argeș, răpus de o boală pulmonară, la vârstă de 58 de ani.