Ion

Receptarea critică a operei lui Rebreanu acoperă toate etajele de referință ale narativității: realitate socială („Ion”, „Răscoala”), analiză psihologică („Ciuleandra”, „Pădurea spânzuraților”) și proză fantastică, mitologică („Adam și Eva”).

Nașterea romanului e prilejuită de o scenă în care un țăran îmbrăcat în haine de sărbătoare se apleacă și sărută pământul, scenă la care Rebreanu asista involuntar, în timp ce se afla la vânătoare. Un tânăr harnic, dar sărac, Ion Boldijar se plânge autorului cu ciuda în glas că nu are pământ, iar când vorbea despre pământ avea o sclipire stranie în ochi. O scenă din sat în care o fată din sat este necinstită de un tânăr sărac și bătută de tatăl său anticipează povestea Anei și e descrisă de Rebreanu în nuvelele „Rușinea” și „Zestrea”.

Opera „Ion” este un discurs epic în care viziunea despre lume se exprimă în mod indirect prin intermediul actanților și al acțiunii.

Specie a genului epic, romanul are o diegeză complexă, desfășurată pe mai multe planuri narative (viața satului, elita intelectualilor), cu actanți numeroși, puternic caracterizați.

Discursul epic este un roman de tip obiectiv, „doric” (cf. lui N. Manolescu, „Arca lui Noe”), cu perspectivă narativă heterodiegetică și focalizare zero (termenii lui Gérard Genette). Ca roman realist descrie lumea satului cu ocupații specifice, un calendar al muncilor: cositul, muncile agricole. Sunt prezentate tradițiile și obiceiurile din sat: hora someșană (memorabilă prin pașii specifici și vitalitatea jocului), nuntă (țărănească a lui Ion cu Ana, prezentată în contrapunct cu nunta intelectualilor), nașterea Anei pe câmp, bocitoarele, înmormântarea. Prezența cronotopului (localitățile din Ardeal: Bistrița, Armadia, Pripas) este un element realist ca și stilul sobru, lipsit de podoabe stilistice. Instituțiile (școala, biserica), aparatul administrativ maghiar, stăpânirea austro-ungară asupra Ardealului formează monografia lumii descrise. Personajele sunt prezentate cu lumini și umbre, ca și în viața reală, pentru că, romanul realist (afirmă Stendhal) este asemenea unei „oglinzi pe care o plimbi de-a lungul unui drum”, care reflectă când cerul albastru, când noroiul.

Ca și în „Moara cu noroc”, se poate vorbi și de elemente mitologice descrise în roman: Ion, duhul rău al pământului este ca și Lică, un personaj malefic, iar George îl reprezintă simbolic pe Sf. Gheorghe. Pripasul rămâne liniștit după dispariția lui Ion, iar Ana, ca și bătrâna, este un personaj mitofor.

Titlul e dat de numele personajului eponim, un model viu pentru țăranul legat de pământ.

În sens realist, tema romanului este cea a satului din care se desprinde puternica legătură a țăranului cu pământul. Aceasta se completează cu tema iubirii, deoarece personajul pendulează între eros (glasul iubirii) și thanatos (glasul pământului).

Structura discursului epic este formată din secvențe epice/narative înlănțuite pe momentele subiectului. Echilibrul compoziției este dat de simetria celor două părți cu titlu simbolic: „Glasul pământului”, „Glasul iubirii”. Fiecare capitol are un titlu sugestiv („Iubirea”, „Noaptea”, „Nunta”, „Copilul”, „Vasile”, „Sărutarea”, „Ștreangul”).

În expozițiune se desprinde scena horei, moment important în sat pentru că la horă se întemeiază noile familii, după principiul averii. Forma de cerc a horei este simbolică, ea este însuși cercul satului și adună energiile dionisiace ale țăranilor, iar sub pașii jucătorilor „se hurducă pământul”. Hotărârea lui Ion de a juca cu Ana, fata bogatanului Vasile Baciu, constituie intriga romanului și aduce un dezechilibru în legile nescrise ale satului (o fată bogată nu trebuie să joace cu un flăcău sărac). În desfășurarea acțiunii Ion o seduce pe Ana pentru a obține pământurile viitorului socru, deși o iubea pe Florica, o fată frumoasă, dar săracă. Punctul culminant poate fi reprezentat de sinuciderea Anei, palidă umbră în roman. Deznodământul este tragic: George îl omoară pe Ion deoarece îi necinstește familia, întorcându-se la dragostea pentru Florica.

Relația incipit-final este simetrică, romanul începe și se încheie cu descrierea drumului care intră și iese din satul Pripas. Considerat un metapersonaj, drumul este personificat prin verbele: „aleargă”, „urcă întâi anevoie”, „ce-și face loc”, „înaintează vesel”, „mai ascunzându-se”, „să dea buzna”, verbe care redau simbolic destinul lui Ion, energic la început și zdrobit de destin la final. Ca o călăuză, drumul îl însoțește pe lector din realitate în spațiul ficțiunii. Crucea strâmbă de la intrarea în sat, cu un Hristos „cu fața spălăcită de ploi”, este o replică simbolică la cele cinci cruci din „Moara cu noroc”, semne ale tragicului. Dacă la început „satul parcă e mort”, încremenit într-un timp fără mișcare, la final „Satul a rămas înapoi același”, indiferent de dramele petrecute, iar drumul se împletește cu șoseaua cea mare, metaforă a vieții.

Personaj principal, eponim, complex, ca evoluție „rotund” (cf. Forster), Ion reprezintă o tipologie, cea a țăranului însetat de pământ. Caracterizarea actantului se realizează în mod direct de către narator care la început îi realizează un portret favorabil: „(...) era iute și harnic, ca mă-sa”, „cel mai iubit elev al învățătorului Herdelea”. În mod direct este caracterizat și de Vasile Baciu la horă, prin epitetele umilitoare: „sărăntocule”, „tâlharule”. În mod indirect personajul se caracterizează în relație cu ceilalți actanți. În relație cu Vasile Baciu, Ion demonstrează aceleași carențe psihologice, aceeași obscuritate culturală, aceeași lăcomie pentru pământ. Ca și Ion, V. Baciu se căsătorise cu o fată urâtă și bogată; relația dintre ei este cea concretizată între înșelătorul fără scrupule și înșelatul în permanentă stare de alarmă. În relație cu Ana, actantul se comportă fără scrupule și asistăm la degradarea mitului androginic: între cei doi poli, ura și iubirea, individul se zbate și evoluează dramatic. Dacă în „Moara cu noroc”, cuplul androginic a fost dizolvat de zornăitul arginților, în Ion falsa unitate a cuplului este asigurată de zestrea Anei, cu vitele care umplu ograda săracă a Glanetașilor, de pogoanele care-i dau lui Ion sentimentul izbânzii. Figura tragică în roman, dar fără adâncime tragică, Ana are trupul de humă și chipul Geei (zeița pământului), care-l îmbrățișează pe Ion cu brațe transformate în brazde de pământ negru. Comportamentul actantului, patima absolută pentru pământ reprezintă un mijloc de caracterizare indirectă.

Dorința lui Ion de a avea pământ poate fi analizată din două unghiuri: cel social și cel patologic. Din punct de vedere social, în lumea satului, dorința lui Ion de a avea pământ este legitimă, pentru că demnitatea țăranului pare că se măsoară în numărul de pogoane. Rămas sărac după ce Alexandru Glanetașu îi vânduse pământurile, Ion dorește să le recupereze, să aibă o stabilitate materială, să treacă peste umilințele cauzate de statutul de țăran sărac. Din acest motiv, Ion va trăi un conflict exterior cu Vasile Baciu și tot pământul este cel care îi face pe țărani să intre în conflict social, să devină șireți, dârzi răzbunători și aprigi la mânie. Din șiretenie Ion o înșeală pe Ana și dobândește moșia Baciului. Glia râvnită îi dă actantului o fericire supremă, iar dorul pentru pământ îi arde întreaga ființă. Privit din unghi social, Ion este la fel ca toți țăranii, lacom de pământ, mai mult, chiar luminatorii satului (preotul, învățătorul) sunt lacomi să aibă pământ.

Însă, legătura lui Ion cu pământul trece de limita firescului, atinge zona patologicului, a obsesiei. Relevantă în acest sens este scena sărutării pământului în care actantul se contopește cu glia râvnită prin toate simțurile, se lasă pătruns de dulceața amară a pământului: prin simțul gustativ („(...) își lipi buzele cu voluptate de pământul ud și-n sărutarea aceasta grăbită simți un fior rece, amețitor”), prin simțul olfactiv („(...) mirosul acru, proaspăt și roditor îi aprindea sângele”), prin simțul tactil („(...) luă în mâini un bulgăre și-l sfărâmă între degete cu o plăcere înfricoșată”) îi provoacă o bucurie exaltată, aproape demențială. Pământul înlocuiește trupul iubitei: „(...) stăpân al tuturor pământurilor, râvnea să le vadă și să le mângâie ca pe niște ibovnice credincioase.”

În sinteză, romanul realist obiectiv „Ion” reprezintă destinul unui actant cu valoare de simbol pentru o întreagă clasă socială. Spre deosebire de Moromete, un alt personaj din tipologia țărănească, pentru care pământul este un mijloc de conservare, de păstrare a sinelui, pentru Ion este un mijloc de acumulare continuă, patologică. Simbolic, Moromete stăpânește timpul nemilos în trecerea lui, în timp ce Ion stăpânește spațiul acaparator de destine în tot ce are el mai profan. Văzut în triada eu-subeu-supraeu (descrisă de Freud) se poate spune că Ion este personajul fără eu, deoarece nu încearcă niciodată să împace pornirile instinctuale, spiritul posesiei, erotic (subeul) cu mustrările conștiinței, glasul rațiunii (supraeul). Dacă eul lui Ghiță se zbate să realizeze pacea dintre subeu (glasul banilor) și supraeu (glasul familiei), la Ion eul nu există, personajul trecând fără mustrări de conștiință de la glasul pământului la glasul iubirii.