Ion Luca Caragiale, născut la 30 ianuarie 1852 în Haimanale, județul Dâmbovița, a fost cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți prozatori ai literaturii române. Fiul lui Luca Ștefan Caragiale și al Ecaterinei, provenea dintr-o familie cu puternice legături cu lumea teatrului - unchiul sau, Iorgu Caragiale, era actor și director de trupe teatrale. A urmat studii la Ploiești și București, fără să obțină niciodată o diplomă universitară. L-a cunoscut pe Mihai Eminescu la Teatrul Național din București, unde Eminescu era sufleor și copist în trupa lui Iorgu Caragiale, începând o prietenie care va dura toată viață. Debutul literar a avut loc în 1873 cu poezii publicate în Familia. A scris cele patru comedii care au revoluționat teatrul românesc: O noapte furtunoasă în 1879, Conu Leonida față cu reacțiunea în 1880, O scrisoare pierdută în 1884, considerate capodoperă să și cea mai bună comedie românească, și D-ale carnavalului în 1885. A scris și drama Năpasta în 1890. Comediile sale oferă o satiră devastatoare a societății românești, a clasei politice, a micii burghezii și a provincialismului, cu personaje devenite arhetipuri naționale - Cațavencu, Dandanache, Pristanda, jupanul Dumitrache. Proză să - nuvelele și momentele - demonstrează un talent narativ excepțional, cu observație psihologică acută și umor negru. Nuvele precum O făclie de Paște, În vreme de război și Kir Ianulea sunt capodopere ale genului. A fost director al Teatrului Național din București și inspector general al teatrelor. În 1905 s-a stabilit la Berlin, unde a trăit până la moarte, din motive care au generat speculații - nemulțumire față de viață literară românească, conflicte personale sau pur și simplu dorința de a trăi într-un mediu cultural mai stimulant. A murit la 9 iunie 1912 la Berlin, la vârstă de 60 de ani. Este înmormântat la Cimitirul Bellu din București. Opera să dramatică rămâne fundamentul teatrului românesc, iar proză să continuă să fie admirată pentru luciditate, ironie și măiestrie narativă.