Ioan Slavici, născut la 18 ianuarie 1848 în Siria, județul Arad, a fost un prozator, dramaturg și jurnalist român, unul dintre clasicii literaturii române. Fiul unui mic comerciant, a urmat gimnaziul la Arad și liceul la Timișoara, apoi Facultatea de Drept și Litere la Universitatea din Viena, unde l-a cunoscut pe Mihai Eminescu, cu care a legat o prietenie strânsă și definitorie. La Viena au fost colegi și prieteni în cadrul societății studențești România jună și au participat împreună la organizarea serbării de la Putna. După studii s-a stabilit la București, devenind colaborator permanent la Convorbiri literare și membru activ al Junimii. A debutat cu nuvela Față de birău în 1871. A scris nuvele și povestiri care au fundamentat realismul în proză românească: Moară cu noroc, capodoperă să, publicată în 1881, este considerată cea mai bună nuvela românească, o drama a patimasei și a destinului în lumea satului transilvănean. Au urmat romanele Mara, apărut în 1906, amplă frescă a vieții românilor din Transilvania, și Cel din urmă Armas. A fost redactor la mai multe publicații, inclusiv la Tribună din Sibiu și la Evenimentul din Iași. În timpul Primului Război Mondial a publicat articole considerate favorabile ocupanților germani, fiind condamnat și închis la Văcărești alături de Tudor Arghezi. După eliberare a continuat să scrie, publicând volumele de amintiri Lumea prin care am trecut. A murit la 17 august 1925 la Crucea de Argeș, în sărăcie și uitare, după o viață dedicată literaturii și jurnalisticii românești. Opera să, alături de cea a lui Eminescu și Creangă, formează triada clasică a literaturii române din a două jumătate a secolului XIX.