Funcția referențială în opera lui Slavici se aplica pe un mediu realist de viață în care nucleele tematice sunt: familia, banul, iubirea, principiile morale. Magdalena Popescu identifică în opera scriitorului trei etape de creație: idilismul și reveria în opere precum „Scormon”, „Gura satului” și nuvela cu deznodământ fericit „Popa Tanda”; dramatică și obsesivă în „Moara cu noroc”, „Pădureanca”, „Mara” și etapă didactică și instructivă în „Comoară”, „Vatra Părăsită” și romanul istoric „Din bătrâni”.
Ipostazele scriitorului pot fi: Slavici cel tragic (care situează opera între tragic și dramatic) și Slavici cel vajnic (situat între etic și moral). Dimensiunea realistă a operei este dublată de cea psihologică. George Topârceanu îi recunoaște lui Slavici un mare merit: „a inaugurat în literatura noastră nuvela realistă”, idee preluată de Călinescu: „Slavici putea să facă din această nuvelă un mare roman balzacian”(„Moara cu noroc”). Putem afirma cu certitudine că Slavici nu e doar un scriitor realist care se conformează unui canon literar tradiționalist. Deși i s-a reproșat de unii critici faptul că teza morală aduce o scădere a impresiei de viață adevărată, această trăsătură este atenuată de analiza psihologică plină de complexitate a personajelor sale, Slavici nu e un scriitor stângaci, a cărui opera pare artificială din cauza tezei morale prin care personajele negative sunt pedepsite și cele cu virtuți sunt răsplătite. Autorul nu se angajează doar în depanarea liniștită a firului poveștii, nu îl interesează doar povestirea, ci intră în „hățișul stărilor sufletești”, afirmă Nicolae Iorga. Analiza personajelor e „conștiincioasă, răbdătoare și adevărată” alternând cu „scene de un tragic însângerat”. George Munteanu contribuie la accentuarea dimensiunii psihanalitice a prozei lui Slavici. După părerea sa, autorul realizează „un veritabil studiu de psihologie abisală, de psihologie a refulării”. Criticul amintit plonjează în eul de adâncime al fiecăruia dintre personaje.
Opera „Moara cu noroc” este un discurs epic, în care viziunea despre lume a autorului se exprimă în mod indirect prin intermediul actanților și al acțiunii (diegeza).
Specie a genului epic nuvela are un conflict puternic trăit de actantul Ghiță și o intrigă riguroasă, demnă de tragediile antice. Are un singur fir narativ, iar accentul cade pe analiza personajelor.
Titlul operei face trimitere la un topos malefic, o moară părăsită cu lopețile rupte, care a încetat să fie un semn al belșugului și s-a transformat într-o moară nemiloasă care „macină destinele” oamenilor. „Aici în vale e moară cu noroc”, cum spune autorul, iar „valea”, formă depresionara, sugerează gura infernului. Motivul hanului este frecvent în literatura română („La hanul lui Mânjoală”, „Hanul Ancuței”), însă, în nuvela hanul s-a degradat într-o cârciumă care aduce noroc numai în așteptările lui Ghiță. Se descrie un decor mitic în care se pot încadra și alte toposuri simbolice: cetatea, labirintul, centrul, hotarul, puștiul, spațiul sacru, locul malefic. Cele cinci cruci din fața morii sugerează, ca și crucea de la marginea drumului din romanul „Ion”, binecuvântarea, dar și semnele morții, încât moara pare așezată „la mijloc de rău și bun”, ca și cetatea Isarlak (din opera lui Ion Barbu).
În sens realist, tema nuvelei este una balzaciană reprezentată de tema familiei și de cea a banului. Într-o înțelegere profundă, tema poate fi și una a lipsei de comunicare, deoarece între Ghiță și Ana se instaurează încă de la început bariere de comunicare. În momentul în care se hotărăsc să se mute la cârciuma arendașului, Ghiță se sfătuiește numai cu soacra sa, mama Anei, fără a-i cere părerea Anei. Mai mult, Ghiță o nesocotește: „(…) iară tu ești bună, Ano, și blândă, dar ești ușoară la minte și nu înțelegi nimic: (…)”. Ana se simte umilită și înțelege cauza barierei de comunicare: „Fiindcă tu le fierbi toate în țin și mie nu-mi spui nimic, (…)”.
Structura discursului epic este formată din secvențe narative înlănțuite pe momentele subiectului. Aceste momente epice sunt ordonate, după afirmația lui Mircea Zaciu ( în „Modernul Slavici”), în trei structuri tematice. Primul strat (SUPRATEMA) reprezintă destinul profețit la început și la sfârșit de cuvintele bătrânei „o parataxă a autorului”. Al doilea strat (SOCIOLOGIC), care urmărește procesul destrămării personajelor, iar stratul al treilea reprezintă forța devastatoare, demonică a lui Lică Sămădăul, forța răului care ne pândește la tot pasul. Din acest motiv, nuvela este tragică, sociologică, dar și a psihologiei abisale. Subiectul are forță epică și tensiune dramatică.
În expozițiune Ghiță dorește să asigure un trai mai bun familiei și ia în arendă o cârciumă părăsită, unde cunoaște în primele zile semnele bunăstării. Sosirea neașteptată a lui Lică Sămădăul la moară, tulbură în intrigă liniștea familiei. Desfășurarea acțiunii descrie dezumanizarea continuă a lui Ghiță, după ce intră în afaceri necurate cu Lică. Punctul culminant, Ghiță atinge paroxismul (punctul cel mai de sus al) căderii morale și o ucide pe Ana, după ce o aruncase momeală în brațele lui Lică. Deznodământul este tragic, un foc mistuitor purifică locul plin de păcate deoarece între suflet și bani se strecoară o umbră de sânge.
Personaj principal, Ghiță este caracterizat cu o finețe psihologică de autor prin mijloace de caracterizare duale: directe și indirecte. Caracterizarea personajului se realizează prin monolog, prin stilul indirect-liber și prin introspecție. Caracterizarea directă realizată de către narator, stabilește statutul social al personajului, din expozițiune. Om onest la început, cizmar cinstit, Ghiță dovedește că e incapabil să reziste tentației banilor pentru că, atunci când îi privește, „ochii i se impaienjenesc”. Devenind complice și părtaș la faptele necinstite ale lui Lică, Ghiță se prăbușește moral. Autorul surprinde cu un real talent de analist, frământările lui Ghiță, oscilațiile de lumina și umbră, momentele de însingurare, dar și de cădere morală, când își aduce aminte că are nevasta și copii. Caracterizarea indirectă a personajului reiese mai ales din relația cu ceilalți actanți. În relație cu Ana, drama pornește de la criza de comunicare. „Tragedia pasnicului cizmar și a soției sale, derivă din faptul că ei au firi iremediabil scindate și în consecință, nu izbutesc să pună în acord esența cu aparența existențială decât cu prețul vieții” (George Munteanu). Scena judecății e simbolică pentru înstrăinarea celor doi soți. Singura care a luptat pentru menținerea cuplului, prin comunicare și implicare, a fost femeia, Ana. După scenă, Ghiță nu mai poate fi același și nici Ana. Ghiță pendulează între adevăr și minciună: „deși pătruns la proces de nevinovăția condamnaților”, cârciumarul îl susține pe Lică. Totuși, judecata pare că îl schimbă. Lacrimile îi țâșnesc pe chip, durerea se citește pe față. Ceea ce lipsește însă, este însumarea completă a greșelii – pocăință. Ghiță îl face pe Dumnezeu părtaș la eșecurile sale: „Și n-am păcătuit nimic, Ano, dar cerul m-a lovit cu orbie și n-am voit să cred (…)”. De asemenea, Ana pare că îl iartă de dragul schimbării lui - „(…) a trecut și asta”. Judecata îi adusese alături, dar nu și împreună. Din acel moment ambii își urmează drumul spre disoluția interioară. Din „dihotomia lăuntrică” (G. Munteanu) decurge „jocul dublu al personajelor”: Ghiță stă sub semnul ratării lui funciare, iar Ana are vocația marii pasiuni mistuitoare.
La judecată Ana înțelege că de Lică atârnă soarta lui Ghiță. În mintea ei, Lică este omul salvator, înlocuind pe Lică, „omul primejdios”, pe „omul aspru la față, pe care îl privise cu o uimire „copilăroasă”, atunci când el sosise prima dată la moară.
Secvența jocului, în care Lică o atrage pe Ana, sugerează că abia atunci femeia „își dansează adevăratul său dans nupțial, în același timp și dansul morții” (George Munteanu).
O altă scena cheie pentru caracterizarea lui Ghiță este omorul, care are înțelesul unui act de dragoste, chiar de paternitate. Se desprind două ipoteze ale lui Ghiță: un Ghiță puternic, asemenea personajelor rusești ale lui Dostoievski, care omoară din iubire, dar și un Ghiță slab, fără nimic măreț, care înfăptuiește o crimă ordinară. Scena aduce la lumina un alt aspect maladiv al orgoliului nemăsurat al cârciumarului. Ana nu mai este considerată un bun spiritual, viu și personal, ci un bun carnal, un lucru care poate fi ținut sub cheie și posedat fără a fi trăit. Ana îi aparține lui Ghiță ca obiect, și că în orice dispută, trecerea ei în mâna adversarului înseamnă o bătălie pierdută.
Antiteza dintre Ghiță și Lică este surprinsă de constatarea Anei: „Ghiță nu e decât muiere îmbrăcată în haine bărbătești, ba chiar mai rău (…)”.
Portretul fizic al Anei e realizat concis: „Ana era înțeleaptă și așezată, Ana era tânăra și frumoasă, fragedă și mlădioasă”, cu intuiție feminină își dă seama de firea ticăloasă a lui Lică, „om rău și primejdios”. Este supusă zbuciumului sufletesc la vârsta la care jocul și cântecul nu dispar încă, iar atunci când iubirea pentru Ghiță dispare, în sufletul ei se aprinde disprețul.
Opera este o nuvelă de tip obiectiv, cu perspectiva narativă heterodiegetica (Genette), focalizare „zero”(Lintvelt) și viziune „dinafară” (Pouillon). Ca nuvelă realistă, prezintă mediul de viață în Câmpia Ardealului cu ocupații specifice: porcar, cârciumar. Precizarea cronotopului (Ineu, Arad, Paște) este un element realist ca și stilul sobru, lipsit de podoabe stilistice. Trăsăturile de nuvela psihologică sunt date de conflictul interior trăit de actant, care pendulează între un eu de care fuge și unul himeric pe care și-l caută. Pornind de la psihanaliza lui Freud și de la relația eu-subeu (pornirile instinctuale)-supraeu (rațiunea), Magdalena Popescu afirmă că Ghiță este supus unor forțe care nu se pot însuma: dorința de a rămâne un om cinstit în fața familiei, necesitatea de a fi om curat în ochii lumii și mirajul banilor.
Relația incipit-final este simetrică, reprezentată de vorbele bătrânei, un oracol al timpului, un personaj mitofor, care aduce un echilibru între sacru și păcat, prin mersul ei repetat la biserica. Vorbele bătrânei sunt de fapt, credința lui Slavici în cumpătare, în respectarea legilor morale și divine. Epilogul pune pecetea pe destinul tragic al personajelor: „Simțeam eu că nu are să iasă bine, dar așa le-a fost dat”.
Se poate vorbi și de elemente mitologice prezente în nuvela, așa cum consideră Gilbert Durând în studiul său „Fetele mitocritice ale literaturii”. Lică în confruntare cu Ghiță este balaurul, demonul în lupta cu Sf. Gheorghe. Șerparul și biciul din portretul fizic al lui Lică sunt prelungiri izomorfe ale imaginii demonice, iar porcul, simbol teriomorf, este animalul murdar scăpat din infern. Numele lui Lică trimite la o ființă demonică, Vasiliscul, asociat în creștinism diavolescului.
