Mihai Eminescu, născut Mihail Eminovici la 15 ianuarie 1850 în Botoșani, a fost cel mai important poet român, considerat fondatorul liricii moderne românești. Provenit dintr-o familie cu origini în Banatul istoric, a fost al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai caminaarului Gheorghe Eminovici și ai Ralucăi Jurăscu. Copilăria și-a petrecut-o la Ipotești, în contact direct cu natură și cu lumea satului, experiență ce va marca profund întreagă să creație poetică. A urmat școală primară și gimnaziul la Cernăuți, unde l-a avut profesor pe Aron Pumnul, cel care i-a trezit dragostea pentru literatură și limba română. După moartea lui Pumnul în 1866, Eminescu a debutat cu poezia La mormântul lui Aron Pumnul, iar în aceeași luna a publicat De-aș avea în revista Familia, condusă de Iosif Vulcan, cel care i-a schimbat numele din Eminovici în Eminescu. Între 1866 și 1869 a călătorit prin Transilvania și Țară Românească, lucrând că sufleor și copist la diverse trupe de teatru, inclusiv la Teatrul Național din București, unde l-a cunoscut pe I. L. Caragiale. Între 1869 și 1872 a studiat la Universitatea din Viena, unde s-a împrietenit cu Ioan Slavici, a cunoscut-o pe Veronica Micle și a început colaborarea la Convorbiri literare. A organizat serbarea de la Putna dedicată lui Ștefan cel Mare. Între 1872 și 1874 a studiat la Universitatea din Berlin, cu o bursă acordată de Junimea. La Viena și Berlin a intrat în contact cu filozofia lui Kant și Schopenhauer, dar și cu textele sacre orientale. Revenit în țară în 1874, s-a stabilit la Iași, unde a fost director al Bibliotecii Centrale, revizor școlar, redactor la Curierul de Iași și membru activ al Junimii. L-a introdus pe Ion Creangă în cercul literar al Junimii și a dezvoltat o profundă prietenie cu acesta. Relația să cu Veronica Micle a rămas una dintre cele mai celebre povești de dragoste din literatură română. În 1877 s-a mutat la București, devenind redactor-șef la ziarul Timpul, organul Partidului Conservator. Aici a desfășurat o activitate publicistică intensă, scriind articole politice și culturale de mare profunzime. Perioada bucureșteană este și cea a marilor creații poetice - Scrisorile, Luceafărul, Odă în metru antic, Floare albastră, Sară pe deal. Singurul volum publicat în timpul vieții, Poesii, a apărut în 1883 la Editura Socec, editat de Titu Maiorescu. Sănătatea poetului s-a deteriorat începând cu 1883, când a fost internat pentru prima dată. A fost trimis la tratament la Viena, apoi în Italia, dar starea să a continuat să se agraveze. Cercetările moderne sugerează că a suferit de tulburare bipolară și posibilă intoxicație cu mercur din tratamentele epocii. A decedat la 15 iunie 1889 în sanatoriul doctorului Șuțu din București, la vârstă de doar 39 de ani. Este înmormântat la Cimitirul Bellu. Manuscrisele sale, 46 de volume, au fost donate Academiei Române de Titu Maiorescu în 1902. Eminescu rămâne poetul național al României, opera să influențând decisiv toate generațiile de scriitori care i-au urmat.