Floare albastră

Floare albastră este un poem romantic scris de Mihai Eminescu, publicat în 1873 în revista Convorbiri literare. Poemul este o idilă care pune în scenă tensiunea dintre aspirația cosmică a eului liric și chemarea iubirii pământești, simple, naturale. Structura poemului alternează două voci: glasul fetei, care îl cheamă pe poet în natură, la o iubire concretă, senzorială, și meditația eului liric, pierdut în gândirea abstractă, cosmică. Fata îl îndeamnă să lase grijile lumii și să vină cu ea prin păduri, pe lângă izvoare, să se piardă în natură și în iubire. Ea îi propune un univers al idilei, al fericirii simple: plimbări prin codri, sărutări lângă tei, somn pe iarbă. Eul liric însă este captiv în sfera gândirii, în contemplația stelelor și a infinitului. Tensiunea dintre cele două planuri, cosmic și terestru, abstract și concret, se rezolva prin pierderea iubirii. Finalul poemului este elegiac: fata a plecat, floarea albastră s-a veștejit, iar poetul regretează că nu a răspuns chemării. Floarea albastră este simbol romantic cu origini în literatură germană, die blaue Blume a lui Novalis, reprezentând idealul de neatins, aspirația infinită. La Eminescu, floarea devine și metafora iubirii pierdute prin excesul de intelectualizare. Natura este o prezență exuberantă, cu imagini pastorale de o frumusețe luxuriantă.

În gândirea poetică eminesciană, cuvintele devin semne lingvistice cu încărcătură mitică, care poartă graiul lui Dumnezeu – cuvântul eminescian este Logosul primordial prin care Dumnezeu a creat lumea. Căutarea cuvântului dintâi ce exprimă adevărul este condiția tragică a poeților. Căderea ființei umane din Paradis este însoțită de căderea cuvintelor, de golirea sensului. Limbajul poetic eminescian închide în el mituri străvechi, dar și simboluri ale întoarcerii la origini, la cuvântul sfânt (în „Aspecte ale mitului”, Eliade arată că, prin mit, omul se întoarce la timpul sacru). Destinul nefericit al omului de geniu, izolat în lumea lui rece și superioară, regăsit în poemul „Luceafărul”, apare și în poemul „Floare albastră” care adăpostește relația sacru-profan, apolinic-dionisiac. Poezia „Floare albastră” oglindește viziunea despre lume a poetului, fiind o sinteză a ideilor filozofice întâlnite la mari gânditori ca Platon, Kant, Schopenhauer, de la ultimul preluând viziunea despre omul de geniu, „daimonul”, aflat între oameni și zei. La Platon, lumea reală este o copie palidă a ideilor pure, așa cum iubirea devine, în opera eminesciană, doar o copie a idealului de iubire. De asemenea, în structura poemului întâlnim motivul universal al florii albastre, care în opera romantică a lui Novalis simbolizează infinitul, nemărginirea gândirii. „Faptul-de-a-fi-în-lume”, de a trăi într-un spațiu profan, comun, reprezintă (conform filozofului Heidegger) o consecință tragică a unei căderi într-o lume indiferentă, în care ființa umană, deși se bucură de frumusețea clipelor trecătoare, este mereu amenințată de desființare. Compozițional, poemul se încadrează în genul liric prin sensibilitatea exprimată la nivel stilistic, dar are și elemente de gen dramatic, prin monologul actantului liric. Ca specie literară, „Floare albastră” este o idilă prin hârjoană erotică imaginată de fată într-un cadru romantic, o meditație pe tema omului de geniu înzestrat cu o neimaginată gândire, dar și o elegie prin constatarea amară de la final. Dominanta semantică se deschide ca un evantai de teme și motive romantice aflate în relație de opoziție între planul cosmic și cel uman (terestru), între viață și moarte, între omul de geniu și omul comun, între apolinic și dionisiac. Se diferențiază tema geniului, o făptură fără de stea, fără de noroc, un om superior „(...) cufundat în stele/ Și în nori și-n ceruri înalte?”. Această temă este completată de tema iubirii văzute ca o scară la cer a biblicului Iacov - fata îl îmbie pe omul superior să pășească împreună pe prima treaptă a acestei scări, cea a iubirii senzuale. Actantul liric masculin însă, e fascinat de urcarea continuă pe această scară, de treapta superioară a iubirii divine a creației, a departelui, acolo unde își caută fericirea și împlinirea: „Nu căta în depărtare fericirea ta, iubite.” Aceste teme sunt completate cu motive romantice dintre care nu lipsesc: codrul (topos sacru, care adăpostește cuplul de îndrăgostiți), luna, noaptea, izvorul (fluid continuu). Element cu rol anticipativ (Tomasevski, „Titlul”), titlul poemului reprezintă în sens denotativ o floare care, în denumirea populară e cunoscută sub numele de „Nu-mă-uită”, iar în sens conotativ „floarea” poate reprezenta efemerul, natura trecătoare a umanității, iar “albastră” poate sugera infinitul, absolutul care rămâne în amintire. Structura discursului liric este formată din secvențe poetice organizate în patru tablouri simetrice. În prima parte a poeziei apare motivul geniului „cufundat în stele”, înzestrat cu o minte care străbate spațiul și timpul, care își imaginează chiar nașterea cosmosului „din întunecată mare”. Fata îi reproșează actantului condiția lui apolinică, detașată, rece, care adună în gândirea sa „râuri de soare”. Incipitul poemului caracterizează ipostaza astrală a bărbatului: „Iar te-ai cufundat în stele”. În secvența a doua, actantul liric masculin preia un rol aproape narativ, dinafară prin “astfel zise mititica” și râde superior la chemarea fetei: „Eu am râs, n-am zis nimica”. În secvența a treia, tânăra îndrăgostită, o altă fată de împărat, îl cheamă în lumea ei, pe un alt luceafăr, într-un paradis terestru. Ultima strofă exprimă nostalgia eului liric după iubita pierdută a cărei amintire își pierde conturul uman, devenind „dulce minune”, restituită mitului. Repetiția exclamativă „Floare albastră! Floare albastră!” și finalul „Totuși este trist pe lume” exprimă durerea sfâșietoare, tristețea cosmică a poetului. În „Arta cuvântului la Eminescu”, Dimitrie Caracostea vorbește despre muzicalitatea poeziei eminesciene, „o muzică a sferelor”, orfică, dată de rima îmbrățișată și măsura de 7-8 silabe. În sinteză, poemul „Floare albastră” este o metaforă a omului de geniu, care ascultă din când în când glasul de sirenă al lucrurilor mărunte, dar care, e nevoit să se întoarcă în „lumea lui rece” deoarece s-a pierdut în vreme „clipă cea repede ce ni s-a dat” a iubirii.