Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii este un poem modernist publicat in 1919 in volumul Poemele luminii, debutul editorial al lui Lucian Blaga. Considerat arta poetica programatica a autorului, poemul expune viziunea filosofica asupra cunoasterii si a raportului poetului cu misterul universal. Eul liric declara de la inceput ca nu doreste sa distruga tainele lumii prin cunoastere rationala, analitica. In opozitie cu demersul stiintific care micsoreaza misterul, poetul alege sa sporeasca enigma, sa amplifice taina prin propria creatie. Luna este simbolul central al poemului, reprezentand cunoasterea poetica, luciferica, care nu descompune lumina in parti componente, ci o raspandeste peste toate lucrurile, imbogatindu-le misterul. Florile, ochii, mormintele si cerul primesc aceasta lumina amplificatoare a tainei. Poemul opune doua tipuri fundamentale de cunoastere din filozofia lui Blaga: cunoasterea paradisiaca, rationala, care reduce misterul, si cunoasterea luciferica, poetica, intuitiva, care il sporeste. Eul liric se identifica cu acest al doilea tip, afirmand rolul poetului ca amplificator al misterului existentei. Structura poemului este libera, fara rima sau masura fixa, marcand ruptura de poetica traditionala si adoptarea versului modernist.

„Mut” și reflexiv ca o lebadă (așa cum se descrie în „Autoportret”), aplecat gânditor „peste întrebările lumii” (așa cum îi mărturisește mamei într-o scrisoare), Lucian Blaga este poetul filozof deschis spre mituri, spre tainele lumii, spre „zariștea cosmică”. Poezia lui Blaga se hrănește dintr-un sistem filozofic propriu, sintetizat în operele „Eonul dogmatic”, „Cunoașterea luciferică” și „Cenzura transcendentă” cuprinse în „Trilogia cunoașterii”. Cele trei opere formează un triptic masiv de spiritualitate filozofică. Universul poetic blagian formează o paratopie care cuprinde elemente definitorii precum: „marele anonim”, „liniștea organică”, starea paradisiacă pierdută prin blestem, trupul, sângele, mitul, lumina. Prima vârstă poetică a eonului blagian se află sub nostalgia misterului, a tăcerii inițiale. Căutarea mitului înseamnă căutarea „Numinosului”, a vârstei pierdute. Spațiul sacru este găsit prin apropierea de mister, de „tainele lumii” pentru că, „sacralitatea e camuflată în profan”, cum spune Eliade. În volumele primei vârste („Pașii profetului”, „Poemele luminii”) eul liric clocotește de energie și cere un trup munților și mărilor pentru a-și adăposti „strașnicul suflet”. Fiorul cosmic, tainele lumii, lumina, cunoașterea, iubirea sunt teme și motive ale primei vârste. Acum, eul poetic nu mai are nume, se abandonează naturii, ascultă cu urechea tainele și inima naturii, ațipește la rădăcina macilor. Poetul se bucură de vegetație (gorun, maci, crin), de fauna universului reprezentată de inorog, animal mitologic și simbol al purității. Următoarea vârstă (volumele „În marea trecere”, „Lauda somnului”) lirismul e mai potolit. Poetul e cuprins de o tristețe metafizică, paradisul naturii e destrămat, sacrul a fugit de pe pământ, ființa umană e pândită de moarte, de „marea trecere” care la Blaga nu e continuarea vieții, ci abis, neant. Poetul a devenit un „cântăreț lepros”, „mistuit de răni lăuntrice”, care și-a pierdut vocația orfică, timpul – venin și viața – cenușă. Zeii înșiși mor, iar poetul cere ceasului să oprească destrămarea. Discursul liric „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, inclus în prima vârstă poetică este o artă lirică modernă, în care poetul își exprimă concepția filozofică despre cunoașterea „Numinosului”. Potrivit lui Blaga, realitatea, fenomenele formează o realitate diferită, ascunsă de o perdea ce protejează Ideile. Omul încearcă să ajungă la această realitate mai pură printr-o formă de cunoaștere. Toate formele cunoașterii (unele minore, blajine, naive, altele orgolioase și dinamice) sunt șubrede, sunt insuficiente pentru că absolutul nu poate fi cunoscut. Ființa umană nu poate să spargă corpul unui mister ermetic, închis cu o cheie metafizică și nu poate privi în împărășia realității pure. O singură dată izbutește cunoașterea noastră să se apropie de absolut, atunci când nu mai alungă misterul, nu-l mai analizează, ci se instalează în mister ca într-un vad magic. Cunoașterea misterului nu este posibilă pentru că „Marele anonim”, acest principiu metafizic viu, acest stăpân august al realității interzice omului atingerea tainei divine. Cenzura transcendentă nu îngăduie cunoașterea divinității, dar actantul blagian are consolarea că se află în vecinătatea tainei, în timp ce Arghezi trăiește revolta luciferică în fața acesteia: „Cercasem eu, cu arcul meu,/Să te răstorn pe tine, Dumnezeu”. În „Pietre pentru templul meu”, Blaga afirmă că datoria noastră înaintea misterului este să-l protejăm printr-o minune-cunoaștere pe care o numește cunoaștere luciferică. Într-un studiu despre metafora lui L.Blaga, Ioana Em. Petrescu analizează cele două forme ale metaforei în viziunea scriitorului: „metafora plasticizantă” prin care omul cunoaște lumea concretă și „metafora revelatorie” prin care ființa umană se apropie de orizontul misterului. Prin urmare, cunoașterea luciferică se realizează prin metafora revelatorie în care taina reprezintă situarea omului în orizontul misterului. Element de paratextualitate, titlul „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” reprezintă o epifanie a sacrului în lume. „Minunea” (taina) nu este doar divină, ci și a omului, a profanului. Structura discursului liric este formată din trei secvențe poetice construite pe opoziții: cunoașterea paradisiacă (cea care distruge misterul) – cunoașterea luciferică (cea care păstrează misterul), „lumina mea” – „lumina altora”, lumină – întuneric. În prima secvență eul liric este un călător ce parcurge un destin lumesc și poetic și care întâlnește în drumul său miracolele lumii: „flori” – sugerează frumusețea efemeră, dar și copilăria, „ochii” – exprimă universul cunoașterii, „buze” – închid n ele taina erosului, dar și a logosului, iar „morminte” – taina thanatosului, dar și legătura cu strămoșii. Secvența a doua, mai amplă, realizează o comparație între lumina blândă a poetului care protejează misterele și lumina lumii: „dar eu,/ eu cu lumina mea sporesc a lumii taină –” De asemenea, apare și opoziția dintre lumina poetului (cunoașterea luciferică) și lumina altora (cunoașterea paradisiacă), distrugătoare de mister: „Lumina altora/ sugrumă vraja nepătrunsului ascuns”. Cunoașterea luciferică este una poetică, care „nu ucide”, „nu strivește”, „nu sugrumă” tainele, ci „sporește”, le îmbogățește și le iubește. Fiind o formă de intelect ecstatic. Cunoașterea paradisiacă este una științifică, rece care „sugrumă”, „strivește”, „ucide”, nu iubește taina. Ultima secvență este simetrică cu prima, prin enumerație: „(...) flori, ochi, buze ori morminte”, dar și prin perechile verbale „nu ucid” – „iubesc”. Nivelul stilistic al discursului este reprezentat de metaforele revelatorii care caracterizează noosfera blagiană. Lumina este un lexem care devine prin schimbarea conotațiilor un estem al cunoașterii. Simbolul luminii are valențe biblice și reprezintă cuminecarea creștinilor întru Iisus la îndemnul: „Veniți și luați lumină!” Eugen Teodoreanu considera că lumina este principiul masculin, în timp ce întunericul este principiul feminin, împreună generând, precum ying și yang-ul, viața. Nivelul lexico-semantic și iconic e dat de câmpul semantic al misterului care cuprinde esteme precum „întuneric”, „adânc”, „nepătruns”, „taină”, „minune”, „mister”. În sinteză, arta poetică „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” exprimă viziunea despre lume a eonului blagian, care caută, nu minunile cerului, ci minunile lumii în calea sa. Pentru el, transcendentul coboară în țărâna care mistuie de taine „în flori, în ochi, în buze ori morminte” pentru a se înălța apoi în mit, de unde își soarbe dumnezeirea. Cunoașterea rece a absolutului se închină și se naște tot dintr-o cunoaștere sensibilă a tainei, datorită principiului de împăcare a sacrului cu profanul, a luminii raiului cu flăcările iadului.