Plumb

Plumb este un poem simbolist publicat în 1916, inclus în volumul omonim al lui George Bacovia. Poemul este alcătuit din două catrene cu rimă încrucișată și măsură de 8-9 silabe, construite pe o simetrie aproape perfectă. În prima strofă, eul liric se află într-un cavou cu sicrie de plumb, înconjurat de flori de plumb. Atmosfera este una de apăsare totală, de claustrare în spațiul morții. Elementul central, plumbul, apare obsesiv, repetându-se de cinci ori în doar opt versuri, creând o muzicalitate sumbră, grea, hipnotică. În a doua strofă, se introduce motivul iubirii moarte: dormea și amorul, mort în sicriu de plumb. Vântul scutură sicriele de plumb, iar eul liric stă singur în cavou, cu flori de plumb. Poemul construiește un univers închis, sufocant, lipsit de orice urmă de viață sau lumina. Plumbul devine simbol al depresiei, al paraliziei sufletești, al existenței reduse la materie moartă. Nu există nicio mișcare ascendentă, nicio speranță, doar repetiția obsesivă a aceluiași metal greu, cenușiu, toxic. Bacovia reușește să creeze prin minimalism lexical și repetiție o stare poetică de o intensitate copleșitoare, aproape fizică în apăsarea ei.

Universul poetic bacovian se poate defini prin sintagma unui sisific „sfârșit continuu”, care torturează ființa poetică. Obsesia fascinantă a morții, viziunea thanatica pune stăpânire atât pe planul exterior, pe contingent, dar și pe planul interior, subiectiv. Încercarea de a încadra într-un curent literar opera lui Bacovia nu e facilă deoarece cheia de lectură a operei sale poate fi romantică, simbolistă, dar și modernistă. Pornind de la paradoxul condiției de scriitor viu, de la faptul că poetul este o „persoană care nu-și găsește locul”, înțelegem situarea operei într-un curent sau altul. Se creează astfel, o relație între scriitor și instituția literaturii, între scriitor și curentul literar în care el își naște opera. Dominic Maingueneau consideră că teritoriul operei unui scriitor este o „paratopie” care reflectă mai multe surse ale operei: sursele biografiei (de identitate) – Bacovia a trăit complexul anonimului provincial, a fost măcinat de boală și de refulări puternice; surse culturale ale operei, ale paratopiei, cum ar fi asimilarea unor arhetipuri și mituri. La Bacovia se întâlnește cultul pentru Eminescu și cultul pentru Dyonisos, întâlnire care redă o contradicție interioară, profilul schizoid al poetului: nostalgia pentru vârsta de aur, pentru versul orfic al lui Eminescu, alături de tentația către latura întunecată a unui Dyonisos infernal, ctonic, care reduce făptura vie la obiect și materie, la plumb. Bacovia nu se poate despărți de Orfeu și trăiește sentimentul tragicului și al damnării, cum nu se poate despărți nici de Dyonisos și nici de toată constelația poetică legată de acesta: delirul, atracția spre plumb, spre apă, caricatură, plânsul materiei, energii saturniene, prăbușirea și descompunerea lumii. Într-o structură de suprafață Bacovia este convențional, un poet simbolist care cultivă semne lingvistice din opera lui Baudelaire, Verlaine și Edgar Allan Poe. În discursurile lirice bacoviene sunt prezente următoarele elemente iconice imanologice (=care nu se schimbă): tema singurătății cu motivul „spleen”-ului existențial, tema orașului pustiu, un important topic, cu motivul parcului solitar, abatorului, cimitirului, motivul spațiilor închise (cavoul, odaia iubitei, salonul) – spații continue care devin o limită a existenței. De asemenea, tema morții, ca o așteptare beckettiană a unui sfârșit, ca și tema naturii ostile cu „ploi putrede și copaci cangrenați” (E. Lovinescu) demonstrează încadrarea operei bacoviene în simbolism. În structura de adâncime, Bacovia este decodat ca un poet modern, care surprinde drama kafkiană, moartea, absurdul, negrul biologic larvar al lui Beckett. Lipsa de comunicare („Și râd cu hi, cu ha”) devine o trăsătură a liricii moderne, dar și reducerea existenței la materie, la plumb. Hugo Friedrich arată că progresiva creștere a materiei este o trăsătură a liricii moderne pentru că „materialul înlocuiește sufletul”. Discursul poetic este expresia unei drame existențiale a individului modern strivit de materie, descompus, dominat de singurătate și de absurd. Convențional, poezia aparține genului liric deoarece instanța textuală își exprimă nemijlocit viziunea despre lume folosind mijloace stilistice de tip simbolist. Ca specie literară, demersul didactic o situează în arta poetică a unui scriitor care „a coborât în infern” (M. Vulcănescu), așa cum și Arghezi a coborât în lumea fără soare a pușcăriei. Mărcile eului liric se regăsesc prin deictice personale („meu”) și verbale („stăm”) de persoană I. Instanța textuală se multiplică, putându-se vorbi de triada: persoană (autorul concret) – scriitor (autorul abstract) – inscriptor (eul liric). Există un discurs al eului liric (prima situație de comunicare) și un discurs al „strigătului” (a doua situație de comunicare:„(...), și-am început să-l strig – ”). Cititorul nu poate cunoaște ce conține strigătul, nici numele celui strigat, fiind camuflat: poate fi „amorul” sau „mortul”. Verbul „a striga” este înrudit bizar cu lexemul „strigoi” (lat. strix, -igis = bufniță). Strigarea secretă este o invocație, poate fi chemarea sinelui, poate fi o formă de apărare prin care se strigă moartea, dar și viață (reprezentată de amor). Viața și moartea sunt două elemente contrare, formează un „coincidentia oppositorum” între alb și negru, yin și yang, un model al hermafroditului. Corin Braga spune că hermafroditismul psihic, incapacitatea de a gândi în alb și negru, doar în gri, este un semn al impasului convențional din epoca modernă. Poetul nu mai este o unitate relevată, ci un hermafrodit, potrivit principiului „eu sunt un altul”. Titlul, element de paratextualitate, reprezintă în sens denotativ un metal greu, iar în sens conotativ sugerează apăsarea, greutatea. Alchimistul Paracelsus arată că plumbul este „apă tuturor metalelor”, iar Gaston Bachelard îl consideră „aurul lepros” sau „aurul negru al melancoliei”. Semn lingvistic ubicuitar, tema poeziei reflectă condiția eului poetic într-o societate ostilă, sufocantă. Structura discursului liric e formată din secvențe poetice organizate în două strofe de tip catren. În prima strofă poetul descrie somnul universal al materiei („Dormeau adânc sicriele de plumb,”), care nu are funcția somnului romantic de „preambul al visului”. La Bacovia somnul reprezintă moartea. Limbajul poetic descrie o realitate exterioară formată din sicrie, coroane, cavouri. În a doua strofă lumea interioară este de asemenea prinsă în carcasa plumbului („Dormea întors amorul meu de plumb”). Adjectivul „întors” sugerează, cum spune Blaga, orientarea mortului cu fața spre apus. La nivel stilistic metaforele „flori de plumb”, „amor de plumb” sugerează faptul că habitatul iubirii nu mai este codrul, lacul romantic, ci spațiul închis al sicriului. Tot la nivel stilistic sunt cultivate corespondențele muzicale potrivit principiului „De la musique avant toute chose” („Muzică înainte de toate”, Paul Verlaine). Deși folosește în vederea muzicalității tehnica refrenului și repetarea obsesivă a cuvântului „plumb”, la Bacovia muzica este antimuzica, e plânset, e scârțâit de coroane, e vaiet sau un râs nervos. Nivelul fonetic e reprezentat de ecoul înfundat al consoanelor închise („p”, „b”, „m”) care sugerează prăbușirea lumii în haos. Spectrul căderii eului și lumii deopotrivă, cutreieră sinistru opera bacoviană. La nivel iconic (imagistic) elementele reale devin simboluri, stări interioare. „Florile de plumb” sunt imaginea vieții „nuntițe” cu moartea, așa cum reiese și din sintagma „flori de mucigai”, iar nivelul prozodic răspunde intențiilor eului liric simbolist, măsura fiind de 9-10 silabe, iar rima îmbrățișată. În sinteză, „poesis”-ul bacovian conține elemente simboliste, dar prezintă și stilemele modernismului. Fiind o operă „aperta”, cum spune Umberto Eco. În modernism geneza operei nu-i mai aparține eului creator; locul lui este luat de materia care-și spune propria poezie. La Bacovia textul poetic este generat nu de eul liric, ci de elemente exterioare poetului: de vântul care-și cântă sinistra simfonie, de plânsul dogit al talangii, de vaietul toamnei. Parafrazând pe Andrei Pleșu, poezia nu mai este „extensie către îngeri”, ci coborâre în profan, un transcendent ce coboară ca la Arghezi.