Povestea lui Harap-Alb

Povestea lui Harap-Alb este un basm cult scris de Ion Creangă în 1877, considerat capodopera prozei sale și unul dintre cele mai importante basme din literatura română. Povestea urmărește drumul inițiatic al fiului cel mic al unui crai, care pleacă să ajungă la curtea unchiului său, Împăratul Verde. Pe drum, el este înșelat de Spânul, un personaj demonic care îi fură identitatea și îl transformă în slugă sa, botezându-l Harap-Alb, adică arab alb, un oximoron care sugerează condiția sa paradoxală. Spânul îl trimite pe Harap-Alb să îndeplinească probe imposibile: să aducă salatele din Grădina Ursului, să aducă pielea cerbului, să o aducă pe fata Împăratului Roș. În fiecare proba, Harap-Alb este ajutat de personaje miraculoase pe care le-a întâlnit pe drum și pe care le-a tratat cu bunătate: Sfânta Duminică, calul năzdrăvan, albinele, furnicile, Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lați-Lungila. Acești adjuvanți magici sunt răsplată pentru bunătatea și omenia eroului. În final, adevărata identitate a lui Harap-Alb este dezvăluită, Spânul este pedepsit prin decapitare, iar eroul se căsătorește cu fata Împăratului Roș și devine împărat. Basmul combină motivele universale ale basmului popular cu arta narativă unică a lui Creangă: umorul, oralitatea, limba vie, expresivă, plină de expresii populare și de o savoare inconfundabilă. Drumul lui Harap-Alb este un drum inițiatic clasic: eroul trebuie să treacă prin probe, să învețe din greșeli și să dovedească că merită statutul regal.

Carl Gustav Jung consideră că basmul și miturile reprezintă imagini primordiale, reminiscențe ale unor rituri sacre cum ar fi ritul de inițiere, protagonistul basmului este novicele care parcurge un proces spiritual de inițiere; el realizează o călătorie de la periferia cunoașterii spre un centru spiritual, astfel încât, Vasile Lovinescu arată că tot basmul este „un pelerinaj spre unitate”. Eliade în opera „Eseuri” consideră că centrul nu este unul geografic, ci este zona sacrului prin excelență. Drumul care duce spre centru este unul dificil, cum ar fi pelerinajul la locurile sfinte (Mecca, Ierusalim), expedițiile eroice în căutarea lânii de aur sau rătăcirea prin labirint. Se păstrează în conținutul basmului elemente ale ritualului vânătoresc (pielea de urs în „Harap Alb”) sau ale ritualului de tip cavaleresc (reprezentat de jurământul pe ascuțișul paloșului). V. I. Prop consideră că ritualul de inițiere este cea mai veche trăsătură a basmului. Conform ipotezei lui Hasdeu, basmul își are originea în lumea visului, iar lumea descrisă în basm reprezintă aspirația sufletului uman spre bine, adevăr și frumos, valorile omenirii. Jean-Claude Carriere consideră că în basm, timpul și spațiul se pot stăpâni și că basmul s-a născut prin dorința de a povesti. Se creează în basm o situație de comunicare asemănătoare cu cea din povestire. „Zicerea basmului” ca și actul povestitului impune un cadru festiv, care să permită depanarea narațiunilor după un ritual. Acesta constă în pregătirea auditorului, că în „Hanu-Ancuței”, în captarea atenției – „captatio benevolentae”. Povestitul este un act important în viața unui grup, ține de paradigma colectivității. Un concept important al basmului este fantasticul, pe care Tzvetan Todorov îl definește drept „o intruziune a supranaturalului în real”. În basme se întâlnește un fantastic miraculos, blând, care îl pregătește pe cititor să întâlnească o lume ficțională, fără spaime și întrebări asupra relației realitate-ficțiune. Întâlnim fantasticul de tip demonic, construit pe pactul cu diavolul, motiv care a înfiorat literatura Evului Mediu. Basmele sunt discursuri epice, în versuri sau în proză, în care autorul își exprimă viziunea despre lume în mod indirect prin intermediul personajului. Ca specie literară, basmul se construiește pe opoziția dintre bine și rău și narează întâmplări fantastice la care participă personaje imaginare. Se caracterizează în ansamblu prin fabulație senină, prin final nupțial, care glorifică vitejia și binele. Tema basmului este eterna luptă între bine și rău și descrie modelul oricărei existențe omenești, pentru că orice om în viață parcurge o aventură de (auto)cunoaștere și descoperire a lumii. Tipologic, basmul poate fi cult („Povestea lui Harap-Alb”) sau popular și se construiește după „o rețetă universală”. Basmul cult „Povestea lui Harap-Alb” păstrează schema narativă a basmului, dar îl îmbogățește cu arta narativă a lui Ion Creangă. Cititorul, obișnuit cu epicul pur, cu acțiune dinamică și simplă a basmului popular, întârzie în basmul cult, pe pagini descriptive ample (descrierea plină de haz a lui Gerilă). O altă trăsătură a basmului cult este îmbinarea realității cu ficțiunea deoarece, spune Călinescu, „Basmul reprezintă relatarea vieții reale în moduri fabuloase”. În opera lui Ion Creangă feciorul de crai este îmbrăcat în haine țărănești, la curtea Împăratului Verde. Mesenii vorbesc într-un grai humulestean, iar Harap-Alb se arată uimit de înfățișările celor cinci monștri. Din basmul popular sunt păstrate motivele specifice (probele, drumul inițiator, formulele inițiale „a fost odată ca niciodată”, mediale, finale, lupta dintre bine și rău, personajele fantastice, cifrele magice – cifra trei). Cronotopul basmului, timpul și spațiul, nu sunt precizate. Timpul este fabulos, mitic redat în incipit prin adverbele „odată”, „niciodată”, iar spațiul („de la o margine la altă a pământului”) nu este doar unul geografic, ci și un spațiu spiritual, o trecere de la imaturitate la maturitate. Eroul trebuie să unească Țara Craiului de Împărăția lui Verde Împărat, să refacă o unitate androginică. Chiar titlul, „Harap-Alb”, construit pe oximoronul alb-negru, sugerează împlinirea androginică, armonizarea contrariilor. Adjectivul „alb” sugerează lumina, puritatea, binele, în timp ce substantivul harap (rob negru), arată întunericul, haosul. Vasile Lovinescu arată că titlul sugerează îmbinarea principiului masculin cu cel feminin, al lui Ying cu Yang. Realizarea spirituală constă în separarea albului de negru pentru că, simbolistic, omul obișnuit e reprezentat de culoarea cenușie. Structura discursului epic e formată din motive specifice pe care V. I. Propp le numește funcții. În lucrarea „Morfologia basmului”, structuralistul rus, identifică treizeci și unu de funcții. În basmul analizat există motivul sau funcția lipsei, a prejudiciului (Împăratul Verde nu are moștenitori și îl roagă pe fratele său, Craiul, printr-o carte să-i trimită pe „cel mai viteaz dintre fii săi”). Întâlnim apoi motivul plecării de acasă și cel al superiorității mezinului (dintre cei trei copii ai Craiului, numai cel mic reușește să treacă peste proba la care îi supune tatăl său îmbrăcat în haine de urs). Motivul interdicției e reprezentat de sfatul primit de la tatăl său de a nu se întovărăși cu omul spân și cu omul roșu. Funcția încălcării interdicției (feciorul cel mic acceptă tovărășia spânului) atrage motivul obstacolelor: grădina ursului, capul de cerb, probele de la curtea Împăratului Roșu. Motivul ajutoarelor contracarează, ca-n orice basm, forțele răului și e reprezentat de: ființe fantastice (Sfânta Duminică), animale miraculoase (calul), monștri grotești (Flamânzila, Setilă). Finalul conține funcția răsplății (căsătoria feciorului celui mic cu fata lui Roșu-Împărat și moștenirea tronului după ce impostorul (spânul) a fost demascat). Actantul basmului, principal și pozitiv este Harap-Alb, personaj eponim, un model de antierou. Spre deosebire de un Făt-Frumos din basme, feciorul craiului nu are trăsături fantastice, fiind mai degrabă un om obișnuit, cu slăbiciuni omenești: naiv, plângăreț, amețește când zboară cu calul, el reușește datorită calităților sale umane: este sociabil și trece probele cu ajutorul monștrilor cu care se întovărășește la drum, milostiv (este răsplătit de Sfânta Duminică, cu sfatul de a lua hainele și armele tatălui de când era mire). Odată cu armele, fiul moștenește simbolic și experiența tatălui, calitățile lui (mirele este arhetipul bărbăției desăvârșite). Inițierea eroului parcurge trei vârste: fecior de crai, rob al spânului și împărat. În prima vârstă, (nașterea biologică), feciorul cel mic este „boboc în felul său la trebi de aieste”, naiv, neinițiat. Se lasă condus de aparențe și nu are încredere în Sfânta Duminică atunci când această i se înfățișează îmbrăcată zdrenturos sau alungă calul cel răpciugos care mănâncă jăratic. Vârstă a două (nașterea spirituală), expulzat de măruntaiele pământului, de fântâna-mamă, se realizează printr-un furt de realitate. Spânul îl transformă în robul său, iar apa din fântână este apă de botez. Parcurgerea unui drum prin pădurea-labirint, un drum geografic dar și spiritual, o trecere de la profan la sacru. George Munteanu consideră că, metafora drumului este o metaforă-nucleu, spânul, umbra sa, este dublul negativ a lui Harap-Alb, un alter ego al fiecăruia dintre noi, care dispare la capătul drumului, devenind „praf și pulbere”. În studiul „Creangă și creangă de aur”, Vasile Lovinescu arată că blana de urs sugerează cunoașterea senzorială a lumii și este un simbol al bărbăției deoarece în castele războinicilor ursul simbolizează bărbăția. Dobândirea salatei din grădina ursului simbolizează cunoașterea, dar și elixirul nemuririi (în „Mahabharata”, salata numită „amrita” este simbolul nemuririi). În dicționarul de simboluri al lui Chevalier, podul exprimă trecerea de la pământ la cer, de la profan la sacru, de la copilărie la maturitate (în mitologia morții podul (pontifex) este un loc unde se plătește o „vamă” a sufletului, potrivit „vămilor sufletului”). Fântâna (fons veritas) este un spațiu al vieții dar și al morții, o coborâre în infern („descendos ad inferos”). Fata de împărat este un simbol al păsării măiastre, un mesager al cerului, pe care Harap-Alb reușește să o aducă la Împărăția Verde. Prezența ei este anunțată mesenilor, că în „Noul Testament”, prin cuvintele: „Mâncați, beți și vă veseliți, dar de fata Împăratului Roș nici să nu vă gândiți” (în credința islamică păsările simbolizează îngerii, iar regele Solomon cunoștea limba păsărilor). Nunta dintre fata Împăratului Roș și Harap-Alb este o nuntă cosmică între soare și luna, o refacere a androginului. Fata de împărat se ascunde după luna, după ce se transformă într-o pasăre, iar Harap-Alb este eroul solar, pe care Sfânta Duminică îl caracterizează direct prin cuvintele: „luminate crăișor” (în „Upanisadele” luna este ochiul stâng al conștiinței universale, iar soarele ochiul drept). Androginul este refăcut prin unirea albului cu negru, care suplinește lipsa mamei, a împărătesei, principiul feminin. Caracterizat direct și indirect prin faptele sale, Harap-Alb dobândește înțelepciune în urma probelor la care este supus. Cerbul și pietrele din coroana lui ar reprezenta iluzia valorilor materiale, conceptul indian de „maya”, pe de altă parte, ea poate simboliza și „piatra filozofală”. Cunoașterea interioară se desăvârșește la curtea Împăratului Roșu, unde casa de aramă sugerează aprinderea patimilor, hrana abundentă – lăcomia simțurilor, minciuna – alegerea fetei. În relație cu spânul, Harap-Alb este un erou pozitiv, care slujește binelui. Oralitatea și umorul definesc stilul lui Creangă, dând senzația de spontaneitate, de autenticitate. Oralitatea e ilustrată într-un mod familiar, Creangă adresându-se cititorilor prin vocative, imperative, verbe la persoana I și a II-a („Ce să va spun mai mult?”), expresii populare ( „Vorba ceea”), umorul e asigurat de scenele comice (cearta dintre Gerilă și ceilalți din casa de aramă), diminutive („buzisoare”), umorul de limbaj („să trăiască trei zile cu cea de-alaltăieri”). Ironia, grotescul, prezent în caracterizarea celor cinci monștri îl apropie pe Creangă de Francois Rabelais („Gargantua și Pantagruel”). În sinteză, basmul cult „Povestea Harap-Alb”, ilustrează convențiile speciei și are la baza afirmația lui Umberto Eco, potrivit căreia „Omul este prin natura sa un animal fabulator”. Orice basm este o poveste de viață, o aventură de (auto)cunoaștere și descoperire a lumii. Inițierea eroului este o creștere spirituală prin care omul (albul) își lasă umbra (harap) pe pământ, partea reziduală a ființei. La fiecare pas pe care îl facem, lăsăm în urmă o exuvie, propria noastră umbră, pe care în mod obișnuit o tărâm după noi. Lecția inițierii ne învață să nu privim spre umbră, să nu privim înapoi precum a privit soția credinciosului Loth spre cetățile Sodoma și Gomora.