„Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă a apărut în 1877, în revista „Convorbiri literare”. Este un basm cult: păstrează schema basmului popular, dar o îmbogățește cu arta narativă a autorului. În centrul lui stă un drum de inițiere, pe care un tânăr fără experiență îl parcurge până devine capabil să conducă o împărăție.
Basmele sunt discursuri epice, în versuri sau în proză, în care autorul își exprimă viziunea despre lume în mod indirect, prin intermediul personajului.
Ca specie literară, basmul se construiește pe opoziția dintre bine și rău și narează întâmplări fantastice la care participă personaje imaginare. Se caracterizează în ansamblu prin fabulație senină, prin final nupțial, care glorifică vitejia și binele.
Tema basmului este eterna luptă între bine și rău și descrie modelul oricărei existențe omenești, pentru că orice om în viață parcurge o aventură de (auto)cunoaștere și descoperire a lumii.
Tipologic, basmul poate fi cult („Povestea lui Harap-Alb”) sau popular și se construiește după o schemă universală. Basmul cult „Povestea lui Harap-Alb” păstrează schema narativă a basmului, dar o îmbogățește cu arta narativă a lui Ion Creangă. Cititorul, obișnuit cu epicul pur, cu acțiunea dinamică și simplă a basmului popular, întârzie în basmul cult pe pagini descriptive ample (descrierea plină de haz a lui Gerilă). O altă trăsătură a basmului cult este îmbinarea realității cu ficțiunea, deoarece, spune G. Călinescu în „Estetica basmului”, basmul este „o oglindire a vieții în moduri fabuloase”.
În opera lui Ion Creangă, fantasticul este umanizat: personajele se poartă ca oamenii de la țară, iar mesenii vorbesc într-un grai humuleștean. Harap-Alb se arată uimit de înfățișarea celor cinci tovarăși ciudați pe care îi întâlnește în drum spre Împăratul Roș. Din basmul popular sunt păstrate motivele specifice (probele, drumul inițiatic, formula inițială „Amu cică era odată...”, formulele mediane și cea finală, lupta dintre bine și rău, personajele fantastice, cifrele magice, cifra trei).
Coordonatele basmului, timpul și spațiul, nu sunt precizate. Timpul este fabulos, mitic, redat în incipit prin adverbul „odată” („Amu cică era odată”), iar spațiul (împărăția „tocmai la o margine a pământului, și crăia istuilalt la o altă margine”) nu este doar unul geografic, ci și un spațiu spiritual, o trecere de la imaturitate la maturitate. Eroul trebuie să străbată distanța dintre Țara Craiului și Împărăția lui Verde Împărat.
Chiar titlul, „Harap-Alb”, construit pe oximoronul alb-negru, sugerează armonizarea contrariilor. Adjectivul „alb” sugerează lumina, puritatea, binele, în timp ce substantivul harap (rob negru) trimite la condiția de slugă pe care eroul trebuie să o accepte o vreme.
Structura discursului epic e formată din motive specifice, pe care V. I. Propp le numește funcții. În lucrarea „Morfologia basmului”, structuralistul rus identifică treizeci și una de funcții. În basmul analizat există motivul sau funcția lipsei, a prejudiciului (Împăratul Verde nu are feciori, ci numai fete, și îl roagă pe fratele său, Craiul, printr-o carte, să-i trimită „pe cel mai vrednic dintre nepoți”). Întâlnim apoi motivul plecării de acasă și cel al superiorității mezinului (dintre cei trei copii ai Craiului, numai cel mic reușește să treacă peste proba la care îi supune tatăl lor, îmbrăcat în piele de urs). Motivul interdicției e reprezentat de sfatul primit de la tatăl său de a nu se întovărăși cu omul spân și cu omul roș. Funcția încălcării interdicției (feciorul cel mic acceptă tovărășia Spânului) atrage motivul obstacolelor: grădina ursului, pielea și capul cerbului, probele de la curtea Împăratului Roș. Motivul ajutoarelor contracarează, ca-n orice basm, forțele răului și e reprezentat de ființe fantastice (Sfânta Duminică), animale miraculoase (calul) și ființe fabuloase (Flămânzilă, Setilă). Finalul conține funcția răsplății: căsătoria feciorului celui mic cu fata Împăratului Roș și moștenirea tronului, după ce impostorul (Spânul) a fost demascat.
Personajul principal și pozitiv al basmului este Harap-Alb, personaj eponim, un erou atipic. Spre deosebire de un Făt-Frumos din basme, feciorul craiului nu are puteri supranaturale, fiind mai degrabă un om obișnuit, cu slăbiciuni omenești: e naiv, plângăreț, amețește când zboară cu calul. El reușește datorită calităților sale umane: este sociabil și trece probele cu ajutorul tovarășilor cu care se întovărășește la drum; este milostiv și e răsplătit de Sfânta Duminică cu sfatul de a lua hainele și armele tatălui de când era mire. Odată cu armele, fiul moștenește simbolic și experiența tatălui. Inițierea eroului parcurge trei vârste: fecior de crai, rob al Spânului și împărat. În prima vârstă, feciorul cel mic este „boboc în felul său la trebi de aieste”, naiv, neinițiat. Se lasă condus de aparențe și nu are încredere în Sfânta Duminică atunci când aceasta i se înfățișează ca o cerșetoare zdrențuroasă, iar calul cel răpciugos care mănâncă jăratic îl lovește cu frâul. A doua vârstă începe la fântână: Spânul îl păcălește să coboare, îl închide acolo și îl transformă în robul său, obligându-l să jure pe ascuțișul paloșului. Urmează drumul prin pădurea-labirint, un drum geografic, dar și spiritual. Spânul funcționează ca un dublu negativ al lui Harap-Alb, care dispare la capătul drumului, când calul îl aruncă din înalt și se face „praf și pulbere”. Probele trimise de Spân (sălățile din grădina ursului, pielea și capul cerbului, fata Împăratului Roș) sunt tot atâtea trepte ale cunoașterii. Fata de împărat se arată la început sub forma unei păsări măiestre, care anunță mesenii de la curtea Împăratului Verde: „Mâncați, beți și vă veseliți, dar de fata împăratului Roș nici nu gândiți!” Harap-Alb este, încă de la început, un ales, pe care Sfânta Duminică îl numește „luminate crăișor”.
Caracterizat direct și indirect prin faptele sale, Harap-Alb dobândește înțelepciune în urma probelor la care este supus. Cerbul și pietrele scumpe de pe pielea lui pot reprezenta iluzia valorilor materiale. Cunoașterea interioară se desăvârșește la curtea Împăratului Roș, unde casa de aramă sugerează aprinderea patimilor, hrana abundentă lăcomia simțurilor, iar recunoașterea fetei adevărate dintre ea și fata luată de suflet, identică la chip, capacitatea de a deosebi adevărul de minciună. În relație cu Spânul, Harap-Alb este un erou pozitiv, care slujește binelui.
Oralitatea și umorul definesc stilul lui Creangă, dând senzația de spontaneitate, de autenticitate. Oralitatea se realizează într-un mod familiar, Creangă adresându-se cititorilor prin vocative, imperative, verbe la persoana I și a II-a („ce să vă spun mai mult!”) și expresii populare („Vorba ceea”). Umorul e asigurat de scenele comice (cearta dintre Gerilă și ceilalți din casa de aramă), de diminutive („buzișoarele”) și de umorul de limbaj („să trăiască trei zile cu cea de-alaltăieri”). Ironia și grotescul, prezente în caracterizarea celor cinci tovarăși ai eroului, îl apropie pe Creangă de François Rabelais („Gargantua și Pantagruel”).
În sinteză, basmul cult „Povestea lui Harap-Alb” ilustrează convențiile speciei. Orice basm este o poveste de viață, o aventură de (auto)cunoaștere și descoperire a lumii. Inițierea eroului este o creștere spirituală prin care omul (albul) își lasă umbra (harap) pe pământ, partea reziduală a ființei. La fiecare pas pe care îl facem, lăsăm în urmă propria noastră umbră, pe care în mod obișnuit o târâm după noi. Lecția inițierii ne învață să nu privim înapoi, cum a privit soția lui Lot spre cetățile Sodoma și Gomora.