„Moromeții” de Marin Preda este un roman realist postbelic, apărut în două volume, primul în 1955 și al doilea în 1967. Acțiunea începe într-un sat din Câmpia Dunării, Siliștea-Gumești, „cu câțiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial”, și urmărește destrămarea familiei lui Ilie Moromete și, odată cu ea, a satului tradițional.
„Moromeții” aparține genului epic deoarece autorul își exprimă viziunea despre lume în mod indirect, prin intermediul acțiunii și al personajelor.
Ca specie literară este un roman de mari dimensiuni (două volume), cu personaje numeroase și cu diegeza desfășurată pe mai multe planuri narative.
Tipologic, romanul este obiectiv, cu perspectiva narativă la persoana a III-a, cu narator heterodiegetic, de tip auctorial; totuși nu se poate vorbi de o viziune „dinafară”, deoarece perspectiva narativă a naratorului este dublată de perspectiva personajelor-reflector (Ilie Moromete în primul volum și Niculae Moromete în al doilea volum). Această dublare a perspectivelor poate fi considerată și o trăsătură modernă.
Romanul este și tradițional, un roman de familie, deoarece prezintă obiceiuri, mentalități și mediul de viață al unui sat de câmpie (jocul călușarilor, care ține trei zile, de Rusalii, secerișul, cina în jurul mesei joase).
Titlul este alcătuit dintr-un substantiv propriu cu sens colectiv, aducând în centrul acțiunii familia lui Ilie Moromete, o familie numeroasă și dezbinată, cu copii din două căsătorii ale tatălui.
Tema prezintă destrămarea unei familii, dar și destrămarea satului tradițional. Romanul poate fi citit și ca o meditație asupra raportului dintre individ și istorie, pe care Eugen Simion l-a surprins într-o imagine rămasă celebră: „Moromeții stau sub un clopot cosmic și drumurile mari ale istoriei trec prin ograda lor”.
Structura discursului epic e formată din secvențe narative organizate în două volume. Primul este structurat în trei părți și prezintă evenimente petrecute într-o singură vară, în anii de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Istoria intră în ograda oamenilor și apar primele semne ale conflictului cu timpul. Există un conflict restrâns în planul familiei, între frații mai mari și mama vitregă, între tată și fii, dar și un conflict dramatic, cu istoria.
În acest volum găsim scene cu valoare de simbol: întoarcerea de la câmp, tăierea salcâmului, secerișul, ospățul spiritual de la fierăria lui Iocan. Mișcarea centrifugă a familiei după ce se întoarce de la câmp anunță destrămarea; singur, Moromete rămâne în bătătură ca un „pater familias” părăsit, o parodie a regelui Lear. Tăierea salcâmului stufos ce străjuia măreț peste sat este dramatică; scena e pregătită atent, iar doborârea salcâmului se desfășoară pe fondul grav al bocetelor ce veneau dinspre cimitir. O durere universală cuprinde omul și natura, copacul fiind un „axis mundi”, un fel de dublu vegetal al lui Moromete. Consecința tăierii salcâmului este sesizabilă prin metamorfoza violentă pe care o suferă atât Moromete, cât și împrejurimile. Personajul devine deja un altul, este complet schimbat. Nu numai că totul este semnificativ micșorat („totul se făcuse mic”), dar totul este din acest moment vizibil degradat, bicisnic: „Grădina, caii, Moromete însuși, arătau bicisnici”. Mai mult însă, condiția omului și a satului este serios pusă în pericol de forțe care, așa cum sunt transcrise, constituie o înfiorătoare amenințare: „Cerul deschis și câmpia năpădeau împrejurimile.”
Personaj principal, complex, „rotund” (Forster), Moromete face parte din tipologia țăranului, alături de Ion al lui Liviu Rebreanu. Spre deosebire de Ion, care trăiește la nivel instinctual și care dorește să acumuleze pământ ca un bun material, Moromete vrea să conserve proprietatea ca pe un bun spiritual, ca pe un scut împotriva timpului. Dacă Ion vrea să stăpânească spațiul, întinderea pământului, Moromete crede că poate stăpâni timpul, despre care finalul primului volum spune că „nu mai avea răbdare”. La început, timpul pare să aibă răbdarea fumului de țigară care, în mâna lui Moromete, „se ridica drept în sus, fără grabă și fără scop”. Ca model socio-cultural, Moromete se apropie de Don Quijote, personaj care poartă cu încăpățânare spada ruptă a unui cavaler dispărut. Dacă Don Quijote cunoaște lumea prin acțiune, prin experiență, Moromete înțelege lumea prin contemplare, văzând-o ca pe un spectacol. Personajul are ca model real pe Tudor Călărașu, tatăl scriitorului. Caracterizarea directă se realizează de către narator, care notează că toți copiii știau că tatăl lor avea „ciudatul dar de a vedea lucrurile care lor le scăpau, pe care ei nu le vedeau”. Personajul se autocaracterizează pe patul de moarte, când mărturisește că a dus întotdeauna o viață independentă. Există în această mărturisire o tulburătoare lecție despre libertatea morală, libertatea spirituală a unui țăran care n-a îngenunchiat, precum Ion, în fața pământului ca în fața unui zeu.
Caracterizarea indirectă a personajului reiese din felul de a fi, din plăcerea vorbei, din relațiile cu cei din jurul său, cu sine, dar și cu istoria. Ca un alt Socrate de la Dunăre, Moromete trăiește o autentică plăcere a vorbei. Silișteanul Moromete are în comun cu înțeleptul atenian cel puțin două lucruri. Primul este o puternică înclinație spre cuvânt, trăsătură afirmată de Catrina printr-o caracterizare directă: „Ești mort după ședere și după tutun!” Tocmai din acest motiv, locuri precum stănoaga podiștei, prispa, grădina, poiana lui Iocan sunt preferate de Moromete pentru plăcerea lui de a contempla lumea și de a vorbi. Al doilea element comun cu Socrate îl reprezintă refuzul înfrângerii. Moromete nu se lasă învins de istorie, va intra într-o muțenie și își va păstra independența până la capăt. Chipul lui Moromete modelat în lut de Din Vasilescu, la fierăria lui Iocan, e chipul unui înțelept care veghează satul și istoria.
Moromete își ascunde adesea gândurile sub o aparentă neseriozitate, iar disimularea îi definește firea sucită. Întrebat de Bălosu dacă se hotărăște odată cu vânzarea salcâmului, Moromete răspunde: „Să ții minte că la noapte o să plouă. Dacă dă ploaia asta, o să fac grămadă de grâu, Tudore!”, subînțelegând că ar scăpa de datorii fără să mai taie salcâmul. Disimularea este astfel o distanțare de lume, o posibilitate de a-și studia interlocutorul, o armă de apărare în fața istoriei. Umorul și ironia pe care le implică disimularea devin la erou o armă împotriva prostiei, a lăcomiei, a istoriei agresive. Când află de la Scămosu că băieții mai mari vor să fugă, ironia lui Moromete se amestecă cu o mirare dramatică: „crezi că i-ași fi împiedicat eu, Scămosule!? «De ce să fugiți, frățioare? le-ași fi spus. Încet nu puteți să mergeți?»” Ca un alt Noe, Moromete și-a construit o arcă a sa cu care a încercat să străbată marea învolburată a istoriei. Satul întreg a devenit o arcă pe care eroul se va afla, din păcate, singur, ca un ultim țăran. Spre deosebire de Noe, Moromete va fi singur și va cugeta într-o scenă semnificativă spre finalul volumului I, în care stă pe piatra de hotar a lotului său.
Duminica, în poiana lui Iocan, lectura ziarului devine pentru Moromete o sărbătoare a minții: el citește textul politic, îl interpretează și îl transformă în spectacol pentru ceilalți: „Avea într-adevăr în glas niște grosimi și subțirimi ciudate”.
Relația cu Niculae, mezinul familiei, este un mijloc important de caracterizare indirectă și subliniază destrămarea familiei. Mezinul moromețian luptă pentru o nouă religie, crede că este apostolul unei schimbări și lovește în principiile tatălui, făcându-l să înțeleagă că lumea lui a apus. Moromete refuză să înțeleagă că timpul nu mai are răbdare și apără tenace satul tradițional. Semnificativă în acest sens este scena ploii, din al doilea volum, în care, printr-un tulburător monolog rostit în ploaie și adresat unui interlocutor absent, Bâznae, tatăl își analizează relația cu copiii săi. Rănit de fuga fiilor mai mari la București, de noua viziune și de principiile lui Niculae, de fetele care îi refuză autoritatea, tatăl își găsește liniștea în gândul că a făcut pentru copii tot ce i-a stat în putere: „am crescut șase copii și le-am ținut pământul până în momentul de față”. Dacă în primul volum relația dintre tată și fii este una autoritară, care încerca să domine conflictele mocnite din familie, în volumul al doilea autoritatea acestuia slăbește. Criza lui Moromete atinge dimensiuni tragice. Acum, tatăl nu mai poate stăpâni „cu privirea” pe fiecare, cuvintele ironice („ca să se mire proștii”) nu se mai aud, iar asprimea cu care își crescuse copiii la muncă („mă, se vede că nu sunteți munciți”) nu mai are efect. Ulterior, Niculae își dă seama de falsitatea noii religii și își manifestă regretul că nu și-a înțeles tatăl. Umbra tatălui îi apare în vis ca un reproș, iar Niculae e cuprins de remușcări. Dialogul dintre tată și fiu nu mai e posibil în realitate, ci are loc numai în monologul bătrânului și în visul fiului.
În sinteză, romanul postbelic „Moromeții” este o monografie a unui sat de câmpie, cu determinare geografică, dar și un roman despre un sat mitic, arhaic. Moromete este tipul țăranului care nu iese în întâmpinarea destinului și, cu atât mai puțin, nu-l provoacă, așa cum procedase Ion al lui Liviu Rebreanu. Prin tehnica amânării, devenită filozofie de viață, Moromete urmărește amânarea întâlnirii cu destinul.