Funcția referențială în opera lui Slavici se aplică pe un mediu realist de viață în care nucleele tematice sunt: familia, banul, iubirea, principiile morale. În opera scriitorului se pot distinge trei etape de creație: idilismul și reveria în opere precum „Scormon”, „Gura satului” și nuvela cu deznodământ fericit „Popa Tanda”; dramatică și obsesivă în „Moara cu noroc”, „Pădureanca”, „Mara” și etapă didactică și instructivă în „Comoara”, „Vatra părăsită” și romanul istoric „Din bătrâni”.
Ipostazele scriitorului pot fi: Slavici cel tragic (care situează opera între tragic și dramatic) și Slavici cel vajnic (situat între etic și moral). Dimensiunea realistă a operei este dublată de cea psihologică. George Călinescu consideră „Moara cu noroc” „o nuvelă solidă, cu subiect de roman”. Slavici nu e numai un scriitor realist care se conformează unui canon literar tradiționalist. Deși i s-a reproșat de unii critici faptul că teza morală aduce o scădere a impresiei de viață adevărată, această trăsătură este atenuată de analiza psihologică plină de complexitate a personajelor sale. Slavici nu e un scriitor stângaci, a cărui operă pare artificială din cauza tezei morale prin care personajele negative sunt pedepsite și cele cu virtuți sunt răsplătite. Autorul nu se oprește la firul poveștii, ci urmărește stările sufletești ale personajelor.
Opera „Moara cu noroc” este un discurs epic, în care viziunea despre lume a autorului se exprimă în mod indirect prin intermediul actanților și al acțiunii (diegeza).
Specie a genului epic nuvela are un conflict puternic trăit de actantul Ghiță și o intrigă riguroasă, demnă de tragediile antice. Are un singur fir narativ, iar accentul cade pe analiza personajelor.
Titlul operei face trimitere la un topos malefic, o moară părăsită cu lopețile rupte, care a încetat să fie un semn al belșugului și s-a transformat într-o moară nemiloasă care macină destinele oamenilor. „Aici în vale e Moara cu noroc”, cum spune autorul, iar „valea”, formă depresionară, sugerează gura infernului. Motivul hanului este frecvent în literatura română („La hanul lui Mânjoală”, „Hanul Ancuței”), însă, în nuvelă hanul s-a degradat într-o cârciumă care aduce noroc numai în așteptările lui Ghiță. Se descrie un decor mitic în care se pot încadra și alte toposuri simbolice: cetatea, labirintul, centrul, hotarul, pustiul, spațiul sacru, locul malefic. Cele cinci cruci din fața morii sugerează, ca și crucea de la marginea drumului din romanul „Ion”, binecuvântarea, dar și semnele morții, încât moara pare așezată „La mijloc de Rău și Bun”, ca și cetatea Isarlâk din poezia lui Ion Barbu.
În sens realist, tema nuvelei este una balzaciană reprezentată de tema familiei și de cea a banului. Într-o lectură mai atentă, tema poate fi și una a lipsei de comunicare, deoarece între Ghiță și Ana se instaurează încă de la început bariere de comunicare. În momentul în care se hotărăsc să se mute la cârciuma arendașului, Ghiță se sfătuiește numai cu soacra sa, mama Anei, fără a-i cere părerea Anei. Mai mult, Ghiță o nesocotește: „(…) iară tu ești bună, Ano, și blândă, dar ești ușoară la minte și nu înțelegi nimic: (…)”. Ana se simte umilită și înțelege cauza barierei de comunicare: „Fiindcă tu le fierbi toate în tine și mie nu-mi spui nimic, (…)”.
Structura discursului epic este formată din secvențe narative înlănțuite pe momentele subiectului. Aceste momente epice pot fi ordonate în trei straturi tematice. Primul strat (supratema) reprezintă destinul profețit la început și la sfârșit de cuvintele bătrânei. Al doilea strat (sociologic) urmărește procesul destrămării personajelor, iar stratul al treilea reprezintă forța devastatoare, demonică a lui Lică Sămădăul, forța răului care ne pândește la tot pasul. Din acest motiv, nuvela este tragică, sociologică, dar și a psihologiei abisale. Subiectul are forță epică și tensiune dramatică.
În expozițiune Ghiță dorește să asigure un trai mai bun familiei și ia în arendă o cârciumă părăsită, unde cunoaște în primele zile semnele bunăstării. Sosirea neașteptată a lui Lică Sămădăul la moară tulbură, în intrigă, liniștea familiei. Desfășurarea acțiunii descrie dezumanizarea continuă a lui Ghiță, după ce intră în afaceri necurate cu Lică. La punctul culminant, Ghiță ajunge la capătul căderii morale: după ce o lăsase pe Ana singură cu Lică, ca momeală, o ucide. Deznodământul este tragic, un foc mistuitor purifică locul plin de păcate deoarece între suflet și bani se strecoară o umbră de sânge.
Personaj principal, Ghiță este caracterizat cu o finețe psihologică de autor prin mijloace de caracterizare duale: directe și indirecte. Caracterizarea personajului se realizează prin monolog, prin stilul indirect-liber și prin introspecție. Caracterizarea directă realizată de către narator stabilește statutul social al personajului, din expozițiune. Om onest la început, cizmar cinstit, Ghiță dovedește că e incapabil să reziste tentației banilor pentru că, atunci când îi privește, „i se împăienjeneau parcă ochii”. Complicitatea cu Lică îl macină pe Ghiță și îl duce la prăbușire morală. Slavici urmărește pas cu pas această alunecare: momentele în care cârciumarul se închide în sine, cele în care hotărăște să se oprească și cele în care, gândindu-se la Ana și la copii, simte cât de mult a pierdut. Caracterizarea indirectă a personajului reiese mai ales din relația cu ceilalți actanți. În relație cu Ana, drama pornește de la criza de comunicare. Scena judecății e simbolică pentru înstrăinarea celor doi soți. Singura care a luptat pentru menținerea cuplului, prin comunicare și implicare, a fost femeia, Ana. După scenă, Ghiță nu mai poate fi același și nici Ana. Ghiță pendulează între adevăr și minciună: deși știe cine sunt vinovații, la proces mărturisește astfel încât Lică scapă. Totuși, judecata pare că îl schimbă. Lacrimile îi țâșnesc pe chip, durerea se citește pe față. Ceea ce lipsește însă este asumarea completă a greșelii, adică pocăința. Ghiță își pune eșecul pe seama cerului: „Și n-am păcătuit nimic, Ano, dar cerul m-a lovit cu orbie și n-am voit să cred (…)”. De asemenea, Ana pare că îl iartă de dragul schimbării lui: „Lasă, Ghiță, că trece și asta...”. Judecata îi adusese alături, dar nu și împreună. Din acel moment ambii își urmează drumul spre disoluția interioară. Ghiță stă sub semnul ratării lui funciare, iar Ana, părăsită sufletește de soț, rămâne tot mai singură.
La judecată, Ana înțelege că „de la acest om atârna soarta lui Ghiță”. În mintea ei, Lică devine omul salvator și ia locul omului „rău și primejdios”, la a cărui față aspră privise „ca un copil uimit” când el sosise prima dată la moară.
Secvența jocului, în care Lică o atrage pe Ana, marchează apropierea dintre cei doi.
O altă scenă-cheie pentru caracterizarea lui Ghiță este crima din final. Scena nu are nimic eroic: ea aduce la lumină un aspect maladiv al orgoliului nemăsurat al cârciumarului. Ana nu mai este considerată un bun spiritual, viu și personal, ci un lucru care poate fi ținut sub cheie și posedat fără a fi trăit. Pentru Ghiță, soția a ajuns un obiect care îi aparține, iar trecerea ei de partea adversarului înseamnă o bătălie pierdută. Gestul lui arată până unde l-a dus decăderea morală.
Antiteza dintre Ghiță și Lică este surprinsă de constatarea Anei: „Ghiță nu e decât o muiere îmbrăcată în haine bărbătești, ba chiar mai rău (…)”.
Portretul fizic al Anei e realizat concis: „Ana cea înțeleaptă și așezată [...] căci Ana era tânără și frumoasă, Ana era fragedă și subțirică, Ana era sprintenă și mlădioasă”, cu intuiție feminină își dă seama de firea ticăloasă a lui Lică, „om rău și primejdios”. Este supusă zbuciumului sufletesc la vârsta la care jocul și cântecul nu dispar încă, iar atunci când iubirea pentru Ghiță dispare, în sufletul ei se aprinde disprețul.
Opera este o nuvelă de tip obiectiv, cu perspectiva narativă heterodiegetică și focalizare zero (termenii lui Gérard Genette). Ca nuvelă realistă, prezintă mediul de viață din ținutul Ineului și al Aradului cu ocupații specifice: porcar, cârciumar. Precizarea cronotopului (Ineu, Arad, Paște) este un element realist ca și stilul sobru, lipsit de podoabe stilistice. Trăsăturile de nuvelă psihologică sunt date de conflictul interior trăit de actant, care pendulează între un eu de care fuge și unul himeric pe care și-l caută. Pornind de la psihanaliza lui Freud, se poate spune că Ghiță este supus unor forțe care nu se pot împăca: dorința de a rămâne un om cinstit în fața familiei, necesitatea de a fi om curat în ochii lumii și mirajul banilor.
Relația incipit-final este simetrică, reprezentată de vorbele bătrânei, un oracol al timpului, un personaj mitofor, care aduce un echilibru între sacru și păcat, prin mersul ei repetat la biserică. Vorbele bătrânei sunt, de fapt, credința lui Slavici în cumpătare, în respectarea legilor morale și divine. Epilogul pune pecetea pe destinul tragic al personajelor: „Simțeam eu că nu are să iasă bine; dar așa le-a fost dat!...”.
Nuvela poate fi citită și prin prisma unor elemente mitologice. Lică în confruntare cu Ghiță este balaurul, demonul în lupta cu Sf. Gheorghe. Șerparul și biciul din portretul fizic al lui Lică sunt prelungiri izomorfe ale imaginii demonice, iar porcul, simbol teriomorf, este animalul murdar scăpat din infern.
În concluzie, „Moara cu noroc” este o nuvelă realistă și psihologică în care Slavici urmărește pas cu pas cum setea de bani destramă un om și o familie. Viziunea autorului este morală, dar nu schematică: Ghiță nu e pedepsit pentru că ar fi rău din fire, ci pentru că, deși vede primejdia, nu se mai poate opri. Vorbele bătrânei din incipit și din final închid povestea într-un cerc și îi dau valoarea unei pilde despre prețul plătit de cel care nu se mulțumește cu „liniștea colibei”.