În „Moara cu noroc” (1881), nuvela psihologică a lui Ioan Slavici, relația dintre Ghiță și Lică Sămădăul este cea care schimbă destinul tuturor personajelor. Până la apariția lui Lică, cârciuma de la Moara cu noroc aduce bunăstare și liniște. De la prima lui vizită, Ghiță intră într-o legătură din care nu mai poate ieși, iar nuvela urmărește pas cu pas cum se schimbă raportul dintre cei doi.
Ghiță este cizmarul sărac care a luat în arendă cârciuma ca să-și asigure familia. E harnic, mândru și dornic de câștig, dar până atunci om cinstit. Lică Sămădăul este șeful porcarilor din zonă, om cu putere și cu trecut întunecat. Portretul lui fizic e dat chiar la prima apariție: „un om de treizeci și șase de ani, înalt, uscățiv și supt la față, cu mustața lungă, cu ochii mici și verzi și cu sprâncenele dese și împreunate la mijloc”. Psihologic, Lică e rece, sigur pe el, bun cunoscător al oamenilor. Moral, nu are scrupule: fură, ucide și îi folosește pe ceilalți ca să scape de lege.
Relația dintre ei este o relație de dominare. Lică îl vrea pe Ghiță ca om al lui, pentru că are nevoie de cârciuma de la răscruce și de un martor de încredere. Ghiță acceptă pentru bani, apoi încearcă să-și păstreze independența, dar e prins tot mai adânc. Cei doi se aseamănă prin ambiție și prin orgoliu, dar diferă prin faptul că Lică nu are nimic de pierdut, pe când Ghiță are familie.
Prima secvență care ilustrează relația este prima vizită a lui Lică. Sămădăul vine călare, cere să vorbească doar cu cârciumarul și își spune condițiile fără ocolișuri: „Eu voiesc să știu totdeauna cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice și cine ce face, și voiesc ca nimeni afară de mine să nu știe.” Ghiță rămâne „răcit în tot trupul”, iar în aceeași zi se duce la Arad și cumpără două pistoale. Peste câteva zile aduce și doi căței pe care îi crește ca paznici. Scena fixează raportul de forțe. Lică impune, Ghiță se apără, dar are deja în minte câștigul pe care l-ar putea face lângă el.
A doua secvență este judecata de la Oradea, după jefuirea arendașului și uciderea unei femei. Ghiță știe că Lică e vinovat, dar mărturisește în așa fel încât Sămădăul scapă. Rămas singur cu Ana, își plânge vina și spune că „cerul m-a lovit cu orbie”. Relația dintre ei devine acum o complicitate asumată. Mai târziu, când Lică îi explică liniștit de ce a ucis-o pe femeie, Ghiță izbucnește: „Tu nu ești om, Lică, ci diavol!” Sămădăul răspunde „mulțumit”: „O simți acum?!” Ghiță îl vede limpede, dar nu mai are putere să se desprindă.
Antiteza dintre Ghiță și Lică este surprinsă de constatarea Anei: „Ghiță nu e decât o muiere îmbrăcată în haine bărbătești, ba chiar mai rău (…)”.
Un prim element de structură relevant este conflictul. În nuvelă, conflictul exterior dintre Ghiță și Lică este strâns legat de conflictul interior al cârciumarului. Ghiță se aliază în secret cu jandarmul Pintea ca să-l prindă pe Lică, dar în același timp păstrează o parte din banii primiți de la el. Nu mai poate fi nici complice întreg, nici om al legii. În noaptea de Paști, încercând să-l prindă pe Lică, o lasă pe Ana singură la cârciumă cu Sămădăul. Când se întoarce, o ucide pe Ana, iar Lică îi poruncește lui Răuț să tragă: „Dă foc! zise Lică, și Răuț își descărcă pistolul în ceafa lui Ghiță”.
Al doilea element este construcția portretului lui Lică, care îl definesc prin contrast cu Ghiță. Lică apare mereu călare, cu bici și șerpar, cu o siguranță pe care Ghiță nu o are. Jandarmul Pintea, care îl cunoaște bine, spune că Lică are „o slăbiciune, una singură: să facă, să se laude, să ție lumea de frică”. Ghiță, dimpotrivă, e mereu frământat și nehotărât. Contrastul explică de ce, în această relație, câștigă întotdeauna cel care nu mai are nimic de apărat.
Relația dintre Ghiță și Lică arată cum un om cinstit poate fi atras treptat de un altul mai puternic decât el, până când nu se mai poate desprinde. Finalul îi pedepsește pe amândoi: Ghiță e ucis din ordinul lui Lică, iar Lică moare izbindu-se cu capul de un stejar, ca să nu cadă în mâinile lui Pintea. Singurii care supraviețuiesc sunt bătrâna și copiii, adică cei care nu au intrat în jocul celor doi.