„Moromeții” de Marin Preda, al cărui prim volum a apărut în 1955, este un roman realist despre un sat din Câmpia Dunării în anii dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Ilie Moromete, capul familiei, e personajul în jurul căruia se organizează primul volum. Preda îl construiește ca pe un țăran neobișnuit, care trăiește din muncă, dar și din plăcerea de a privi, de a vorbi și de a comenta lumea.
Personaj principal, complex, „rotund” (Forster), Moromete face parte din tipologia țăranului, alături de Ion al lui Liviu Rebreanu. Spre deosebire de Ion, care trăiește la nivel instinctual și care dorește să acumuleze pământ ca un bun material, Moromete vrea să conserve proprietatea ca pe un bun spiritual, ca pe un scut împotriva timpului.
Statutul social al lui Moromete este cel al unui țăran mijlocaș, cu o familie numeroasă: trei băieți din prima căsătorie, Paraschiv, Nilă și Achim, și, din a doua, cu Catrina, două fete și mezinul, Niculae. Are pământ, dar e apăsat de datorii la bancă și de „fonciire”, impozitul pe care nu are cu ce să-l plătească. Psihologic, e un om calm, ironic, cu o inteligență vie, care preferă să amâne hotărârile și să observe. Moral, ține la familie și la independența lui, dar nu vede la timp ruptura care se pregătește în propria casă.
Trăsătura dominantă a lui Moromete este spiritul ironic și disimularea, felul lui de a-și ascunde gândurile sub o aparență binevoitoare. O primă scenă care o ilustrează este discuția cu vecinul Tudor Bălosu, chiar din primul capitol. Moromete stă pe stănoaga podiștei și fumează. Când îl vede pe vecin venind, înjură în gând, dar îi răspunde „foarte binevoitor”. Bălosu îl întreabă direct: „Îmi dai salcâmu ăla?” Moromete nu răspunde la întrebare, iar privirea lui pare să-i spună: „Poate am să ți-l vând... poate n-o să ți-l vând... De ce trebuie să ne grăbim așa!?” În loc de răspuns, îl ironizează pe vecin în legătură cu fiul acestuia. Scena arată un om care nu se lasă prins, care câștigă timp și care se amuză pe seama celorlalți.
A doua scenă este citirea ziarului în poiana lui Iocan, la fierăria unde se strâng duminica țăranii. Moromete e cel care citește cu voce tare discursurile politice din gazetă și le comentează. Naratorul notează că, atunci când citea, „avea într-adevăr în glas niște grosimi și subțirimi ciudate”, cu opriri care sugerau înțelesuri ascunse. Moromete nu e interesat de politică pentru că speră ceva de la ea. Îi place spectacolul, iar el e în același timp spectator și regizor. Poiana lui Iocan e locul în care se vede cel mai clar plăcerea lui pentru vorbă și ironie.
Un prim element de construcție relevant sunt modalitățile de caracterizare. Caracterizarea directă, făcută de narator și de ceilalți, e rară; Moromete se dezvăluie mai ales indirect, prin gesturi, vorbe și reacții. Personajul se dezvăluie mai ales prin replici scurte, prin tăceri și prin mici gesturi, cum e fumul țigării care se ridică „drept” în fața casei, în timp ce el stă „degeaba”. Felul în care vorbește cu fiecare, blând cu vecinii, aspru cu băieții, ironic cu toți, compune un portret nuanțat.
Al doilea element este simetria dintre incipit și final, care arată cum personajul pierde controlul asupra timpului. Romanul începe cu fraza: „În câmpia Dunării, cu câțiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, se pare că timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare; viața se scurgea aici fără conflicte mari.” Moromete trăiește la începutul volumului întâi exact în acest ritm, fără grabă. Până la final, Achim pleacă la București cu oile, Paraschiv și Nilă fug după el cu caii, salcâmul e tăiat, iar familia se destramă. Primul volum se încheie cu fraza: „Timpul nu mai avea răbdare.” Personajul care credea că poate amâna totul descoperă că istoria nu mai așteaptă.
Ilie Moromete este un personaj memorabil tocmai prin contradicțiile lui. E un țăran care gândește ca un filozof, un tată care își iubește copiii, dar nu știe să le vorbească, un om liber care nu vede cum i se destramă familia. Preda îl privește cu înțelegere și cu umor, fără să-l idealizeze și fără să-l judece.