În „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” (1930), romanul lui Camil Petrescu, relația dintre Ștefan Gheorghidiu și soția lui, Ela, e povestită în întregime de soț. Cititorul nu o cunoaște pe Ela decât prin ochii lui Ștefan, iar tocmai de aceea relația dintre ei rămâne un amestec de fapte și bănuieli. Romanul nu spune niciodată limpede dacă Ela l-a înșelat. Spune doar cum a trăit Ștefan îndoiala.
Ștefan Gheorghidiu este student la Filozofie, apoi moștenitor bogat și, în 1916, sublocotenent. Psihologic, e lucid, orgolios, hipersensibil și caută o iubire absolută. Ela este colega lui de la Universitate, o fată săracă, care locuia la o mătușă, admirată de colegi pentru frumusețea ei. Social, urcă odată cu soțul ei, după moștenire, într-o lume mondenă în care se simte bine. Psihologic, e veselă, cochetă, practică. Moral, e greu de judecat, pentru că narațiunea nu îi dă niciodată cuvântul liber.
Relația lor trece de la iubire la gelozie și apoi la desprindere. La început, Ștefan recunoaște că orgoliul a jucat un rol: se simțea măgulit că e „atât de pătimaș iubit de una dintre cele mai frumoase studente” și crede că „acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri”. După moștenire, soția începe să se adapteze unei lumi pe care el o disprețuiește, iar distanța dintre ei crește. Gelozia lui transformă fiecare gest al ei într-un semn.
Prima secvență care ilustrează relația este masa de la unchiul Tache, din capitolul „Diagonalele unui testament”. În fața rudelor, Ștefan își apără tatăl și îl jignește pe unchiul bogat. Surpriza vine după moartea unchiului, când află că acesta i-a lăsat o parte importantă din avere. Rudele îi contestă moștenirea, iar Ela se implică atât de mult în dispută încât ajunge „odioasă tuturor celorlalți”. Când Ștefan acceptă o înțelegere, ea e „nemângâiată”. Soțul observă: „Deși îmi dădeam seama că face asta în bună parte din dragoste pentru mine, totuși aș fi vrut-o altfel.” Pentru el, femeia ideală ar fi trebuit să rămână deasupra acestor lucruri. Scena marchează începutul înstrăinării: nu Ela se schimbă, ci imaginea pe care Ștefan și-o făcuse despre ea.
A doua secvență este excursia la Odobești. Ela petrece mult timp lângă domnul G., iar Ștefan urmărește totul cu o atenție bolnavă. Mărturisește: „În cele trei zile, cât am stat la Odobești, am fost ca și bolnav, cu toate că păream uneori de o veselie excesivă.” Descoperă în soție ceva ce nu voia să vadă, iar imaginea idealizată se prăbușește: în locul madonei, îi apare „un cap străin și vulgar”. După Odobești, relația devine un șir de certuri, despărțiri și împăcări. Nimic nu e dovedit, dar nimic nu mai poate fi ca înainte.
Un prim element de structură relevant pentru relație este perspectiva narativă subiectivă. Romanul e scris la persoana I, iar Ela nu are nicio scenă în care să fie văzută altfel decât prin ochii lui Ștefan. Naratorul recunoaște el însuși că suferința lui „se hrănea din propria ei substanță”. Din acest motiv, cititorul trebuie să judece singur: e Ela vinovată sau Ștefan e prizonierul propriei gelozii? Tehnica face din relația lor o problemă de cunoaștere, mai mult decât o poveste de iubire.
Al doilea element este finalul, care închide relația printr-o despărțire liniștită. După ce e rănit pe front și îngrijit în spital, Ștefan ajunge în permisie la București. Găsește în corespondență o scrisoare anonimă care o acuză pe Ela și, deși nu are dovezi, hotărăște că nu mai vrea să trăiască în îndoială. Îi propune calm despărțirea, apoi îi scrie că îi lasă „absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preț la cărți... de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul.” Gestul nu e o pedeapsă, ci o eliberare. Războiul i-a arătat cât de mică era drama geloziei în fața morții.
Relația dintre Ștefan Gheorghidiu și Ela este povestea unei iubiri construite pe o imagine ideală. Camil Petrescu nu o judecă pe Ela. Îl arată pe Ștefan încercând să o cunoască și eșuând, iar eșecul spune mai mult despre el decât despre ea. Finalul lasă întrebarea deschisă, dar încheie suferința.