„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, publicat de Camil Petrescu în 1930, este un roman modern, subiectiv, de analiză psihologică. Personajele lui Camil Petrescu sunt intelectuali care caută esența, ideea, dincolo de lucrurile mărunte. În romanele sale, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” și „Patul lui Procust”, scriitorul descrie lumea interioară a conștiinței, având ca model noul roman european, reprezentat de Marcel Proust, James Joyce și Virginia Woolf.
În conferința „Noua structură și opera lui Marcel Proust”, inclusă în volumul „Teze și antiteze”, Camil Petrescu susține sincronizarea romanului românesc cu romanul european, idee apropiată de teoria sincronismului a lui Eugen Lovinescu. Romanul nu mai este oglinda obiectivă a lumii, ca în realism, ci devine oglinda unei conștiințe. Naratorul nu mai are pretenția că știe tot ce gândesc personajele, pentru că nu mai poate vedea lumea ca un demiurg. Scriitorul își formulează principiul într-o frază rămasă celebră: „Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi.” Din acest principiu decurg trăsăturile noului roman: autenticitatea, prin care literatura e pusă în relație cu viața trăită, „dosarul de existențe” (jurnale, scrisori, mărturii), refuzul stilului frumos, calofil, și personajele hipersensibile, lucide.
„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” aparține genului epic, deoarece autorul își exprimă viziunea despre condiția intelectualului în societate în mod indirect, prin intermediul acțiunii și al personajelor.
Ca specie literară este un roman cu diegeza complexă și actanți puternic caracterizați, prinși în iureșul necruțător al ideilor.
Tipologic, este un roman subiectiv, deoarece perspectiva narativă este la persoana I, cu focalizare internă. Naratorul este de tip homodiegetic: participă la acțiune, iar Gheorghidiu este în același timp personaj și narator. Naratorul își pierde atributele de omnisciență și omniprezență, astfel încât personajul-narator nu poate avea certitudinea fidelității soției sale, Ela: „Eram însurat de doi ani și jumătate cu o colegă de la Universitate și bănuiam că mă înșală.” Verbul „bănuiam” sugerează faptul că adevărul absolut nu poate fi cunoscut. Roman ionic (N. Manolescu), romanul are narațiunea la persoana I și conține mărci ale subiectivității (monologul interior), care sporesc impresia de autenticitate, în spiritul crezului formulat de autor în conferința despre Proust.
Experiențele trăite de personaj dau operei caracterul de roman al experienței. Gheorghidiu traversează situații-limită, experiențe definitive: cea a iubirii și cea a războiului, la care participă în mod direct. Fiecare dintre ele îl schimbă, iar confruntarea cu moartea pe front îl obligă să-și reevalueze drama personală.
„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman de analiză psihologică, orientat spre lumea interioară. Apar elemente moderne de analiză psihologică precum introspecția, fluxul conștiinței, memoria involuntară. În primul capitol, discuția de la popota ofițerilor despre un bărbat achitat după ce își omorâse soția necredincioasă declanșează în memoria personajului amintiri dureroase legate de căsnicia sa. Gheorghidiu retrăiește timpul subiectiv al trecutului, iar amintirea are rol de catharsis, de purificare: amintindu-și trecutul, personajul se eliberează de el.
Titlul conține două sintagme dezvoltate: „ultima noapte de dragoste” și „întâia noapte de război”, care sunt și titlurile capitolului final din Cartea întâi și ale primului capitol din Cartea a doua. Repetiția lexemului „noapte” simbolizează îndoiala, incertitudinea personajului.
Tema este dată de pendularea dramatică între Eros și Thanatos, așa cum în „Patul lui Procust” apare conflictul dintre Eros și Creație, între ideal și contingent.
Structura discursului epic e formată din secvențe narative organizate în două planuri, trecutul poveștii de iubire și războiul, ca fenomen al absurdului uman. Acestea sunt legate prin memoria afectivă a personajului.
Prima secvență relevantă pentru temă ilustrează fața Erosului. Tânăr student la filozofie, Ștefan se căsătorește cu o colegă de facultate, cu care are la început o căsnicie fericită. Iubirea se naște mai întâi din orgoliu, personajul fiind măgulit că e „atât de pătimaș iubit de una dintre cele mai frumoase studente”. O moștenire neașteptată (capitolul „Diagonalele unui testament”) transformă iubirea boemă în iubire mondenă, care dă naștere unui chinuitor labirint al geloziei. Averea primită răstoarnă fericirea simplă a cuplului, așa cum banul întunecă relația Ghiță-Ana sau cum pogoanele primite ca zestre împing în zona dramaticului relația Ion-Ana. Ela începe să strălucească pentru alții și se adaptează unui mod de viață pe care soțul îl disprețuiește. Excursia la Odobești accentuează drama geloziei: soția petrece mult timp lângă domnul G., iar Ștefan mărturisește: „În cele trei zile, cât am stat la Odobești, am fost ca și bolnav, cu toate că păream uneori de o veselie excesivă.” Luciditatea îi amplifică drama: „Era o suferință de neînchipuit, care se hrănea din propria ei substanță.”
A doua secvență ilustrează fața lui Thanatos. Războiul are o funcție de catharsis, de purificare, vindecând drama personală printr-o dramă colectivă. Jurnalul de front al personajului conține mărcile subiectivității, verbe la persoana I și monologul interior. Gheorghidiu trăiește drama războiului (capitolul „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu”) cu aceeași luciditate, dar față în față cu moartea gelozia își pierde puterea. Când primește pe front o scrisoare de la Ela, constată: „Acum totul e, parcă, din alt tărâm, iar între noi abia dacă e firul de ață al gândului întâmplător.” Iubirea care păruse absolută devine mică în fața morții.
Ca și alte personaje ale lui Camil Petrescu (Gelu Ruscanu din „Jocul ielelor”), Gheorghidiu dorește iubirea absolută, dar absolutul nu există, iar iubirea absolută, ca și adevărul absolut, sunt idei ferecate într-o peșteră, departe de ochii muritorilor, cum argumentează Platon. Gheorghidiu a îndrăznit să creadă că poate întâlni aici, pe pământ, în profanul cel de toate zilele, femeia absolută. Eșecul personajului e dat de prăpastia dintre realitate și așteptări. Bărbatul trăiește într-o lume a ideilor pure, pentru care Ela nu este femeia din realitatea imediată, ci o proiecție a lui, o imagine ideală. Când perspectiva asupra femeii se modifică, Ela devine ceea ce a fost, poate, de la început: o femeie obișnuită.
Personaj feminin, Ela este personajul acoperit de multe semne de întrebare, deoarece cititorul o cunoaște doar în măsura în care o cunoaște Gheorghidiu, naratorul. Naratorul-personaj nu mai este omniscient și nu știe, prin urmare, ca un demiurg, dacă soția l-a înșelat.
În sinteză, în romanul modern al lui Camil Petrescu, naratorul privește mai mult în propriul suflet, își analizează propria conștiință și e interesat mai puțin de fapte și mai mult de ecoul lor. Romanul devine, în sensul teoriei lui G. Lukács, drumul unui individ problematic spre sine însuși. Personajul rămâne un Don Quijote în lupta cu idealul, un căutător al absolutului, iar nostalgia absolutului devine un pat al lui Procust din care se ridică cu sufletul mutilat, dar lucid.