„Pădurea spânzuraților” a apărut în 1922 și este romanul prin care Liviu Rebreanu trece de la marea frescă a satului din „Ion” la analiza unei singure conștiințe. Cartea poartă o dedicație care o leagă de o dramă reală: „În amintirea fratelui meu Emil, executat de austro-unguri, pe frontul românesc, în anul 1917.” Acțiunea se petrece în timpul Primului Război Mondial, pe frontul armatei austro-ungare, iar personajul principal, locotenentul Apostol Bologa, este un român din Transilvania care luptă în această armată.
Romanul aparține perioadei interbelice și este un roman psihologic, cu o bază realistă. Prima trăsătură care susține încadrarea este interesul pentru viața interioară. Faptele exterioare sunt puține și simple: o execuție, un concediu, o mutare, o logodnă, o încercare de dezertare. Adevărata acțiune se petrece în mintea lui Bologa, care își schimbă convingerile de la un capitol la altul. A doua trăsătură este verosimilitatea realistă a cadrului. Rebreanu descrie precis ierarhia militară, procedura Curții Marțiale, viața de la cartierul diviziei, satele din spatele frontului. Pe acest fundal exact, drama de conștiință devine credibilă.
Tema romanului este războiul văzut prin conflictul dintre datoria impusă de stat și conștiința individului. În jurul ei se adaugă tema iubirii și tema căutării unui sens. Viziunea lui Rebreanu este una tragică. Omul nu are control asupra istoriei care l-a așezat într-o tabără străină de neamul lui. Singura libertate care îi rămâne este aceea de a alege în interior, iar alegerea corectă poate să-l coste viața.
Prima secvență relevantă pentru temă este execuția sublocotenentului ceh Svoboda, cu care începe romanul. Bologa făcuse parte din Curtea Marțială care l-a condamnat și este încă mândru de gestul său. Asistă la execuție ca la îndeplinirea unei datorii. Totul se schimbă când vede privirea condamnatului: „flacăra din ochii condamnatului i se prelinge în inimă ca o imputare dureroasă”. Scena conține deja întreaga dramă. Bologa pornește cu o certitudine, datoria față de stat, și primește, într-o clipă, prima îndoială. Mai târziu își va aminti cu rușine „cum a votat condamnarea cehului, cât a fost de trufaș că a avut onoarea să facă parte din Curtea Marțială”.
A doua secvență semnificativă este finalul. Bologa a încercat să treacă linia frontului spre armata română și a fost prins de o patrulă. Judecat și condamnat, merge spre spânzurătoare cu un calm pe care nu-l avusese niciodată. Ultimele rânduri spun că „își potrivi singur ștreangul, cu ochii însetați de lumina răsăritului”, iar romanul se încheie cu rugăciunea preotului: „Primește, Doamne, sufletul robului tău Apostol...” Moartea nu mai e pentru el o înfrângere. Este capătul unui drum în care și-a găsit, în sfârșit, o convingere proprie. Scena reia simetric incipitul: Bologa ajunge în locul lui Svoboda.
Titlul este primul element de structură relevant. Sintagma apare în povestea căpitanului ceh Klapka, care îi mărturisește lui Bologa că a asistat la o execuție în masă. Acolo nu erau stâlpi de spânzurătoare, ci oameni atârnați în copaci, cu tăblițe pe care scria „trădător de patrie”. Privind, Klapka și-a spus: „Asta-i pădurea spânzuraților...” Titlul trimite deci la o imagine concretă, dar și la soarta tuturor celor care, ca Svoboda și ca Bologa, sunt pedepsiți pentru că n-au mai putut lupta împotriva propriei conștiințe.
Un al doilea element este perspectiva narativă. Naratorul este omniscient și relatează la persoana a III-a, dar focalizarea stă aproape tot timpul pe Bologa. Rebreanu folosește mult stilul indirect liber și monologul interior, astfel că cititorul aude gândurile personajului aproape nemijlocit: „E Svoboda... privirea lui...”, își spune Bologa când, spre final, trece pe lângă alți oameni spânzurați. Tehnica e potrivită pentru un roman în care schimbările importante nu se văd din afară. Cititorul le urmărește în ritmul în care le trăiește personajul, cu ezitările și contradicțiile lor.
„Pădurea spânzuraților” arată cum un om cinstit, care crede la început că datoria față de stat e mai presus de orice, ajunge să-și asume o altă datorie, față de propria conștiință. Romanul nu judecă tabere și nu face din Bologa un erou fără pată. Îl arată ezitând, greșind, temându-se de moarte. Tocmai de aceea finalul are forță: liniștea cu care personajul merge spre spânzurătoare e rezultatul unui drum lung, nu al unui gest de moment.