„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu, apărut în 1930, este un roman modern, subiectiv, în care totul se vede prin conștiința unui singur om. Ștefan Gheorghidiu este în același timp personajul principal și naratorul. El își povestește iubirea pentru Ela și experiența frontului din Primul Război Mondial, iar felul în care povestește îl caracterizează la fel de mult ca faptele.
Personaj complex, „rotund” (Forster), Gheorghidiu este tipul intelectualului inadaptat, căutător al absolutului. Caracterizarea actantului se realizează prin mijloace care urmăresc nu dimensiunea exterioară a faptelor, ci pe cea interioară, psihologică. Tânăr student la filozofie, Ștefan se căsătorește cu o colegă de facultate. O moștenire neașteptată o înstrăinează pe soția sa, care începe să frecventeze saloanele mondene.
Statutul social al personajului se schimbă pe parcursul romanului. La început e un student sărac la Filozofie, fiul unui profesor universitar care murise „lăsând bruma de avere încărcată de datorii”, căsătorit din dragoste cu o colegă la fel de săracă. Moștenirea primită de la unchiul Tache îl face dintr-odată bogat și îl introduce într-o lume mondenă cu care nu se potrivește. În 1916, când începe romanul, e sublocotenent concentrat pe Valea Prahovei. Psihologic, e un om de o luciditate aproape bolnavă, orgolios, hipersensibil, care analizează fiecare gest. Moral, caută o iubire și o viață absolute, fără compromis, și refuză orice formă de meschinărie, de la afacerile unchiului Nae până la lumea saloanelor.
Trăsătura dominantă a lui Gheorghidiu este nevoia de absolut, dublată de o luciditate care îl face să sufere. Prima secvență care o ilustrează este discuția de la popota ofițerilor, din primul capitol. Ofițerii comentează un proces în care un bărbat și-a ucis soția și a fost achitat. Gheorghidiu intervine violent și își formulează ideea despre iubire: „Orice iubire e ca un monoideism, voluntar la început, patologic pe urmă.” Mai departe merge până la extrem: „acei care se iubesc au drept de viață și de moarte, unul asupra celuilalt.” Scena arată un om care nu poate trăi sentimentele pe jumătate și care transformă fiecare emoție într-o teorie.
A doua secvență este excursia la Odobești, unde gelozia devine chin. Ela îi acordă atenție unui domn G., „vag avocat”, iar Ștefan urmărește fiecare privire și fiecare gest. Își rezumă starea așa: „În cele trei zile, cât am stat la Odobești, am fost ca și bolnav, cu toate că păream uneori de o veselie excesivă.” Luciditatea îl face să vadă tot, dar nu îi dă certitudini. Descrie chiar sentimentul unei descoperiri dureroase: în locul madonei pe care o credea autentică, descoperă „un cap străin și vulgar”. Cititorul nu știe dacă Ela îl înșală sau nu. Știe doar ce vede și ce își închipuie naratorul.
Războiul are o funcție de „catharsis”, de purificare, vindecând drama personală printr-o dramă colectivă. Jurnalul de front al actantului conține mărcile subiectivității, verbe la persoana I și a II-a, monologul interior.
Un prim element de construcție relevant este perspectiva narativă. Romanul e scris la persoana I, iar naratorul e chiar personajul, deci omnisciența clasică dispare. Gheorghidiu recunoaște singur că nu știe totul și că suferința lui „se hrănea din propria ei substanță”. Tehnica îl caracterizează indirect: prin felul în care își povestește viața, personajul se arată analitic, bănuitor și incapabil să se oprească din interpretat.
Al doilea element este structura în două cărți. Prima, încheiată cu capitolul „Ultima noapte de dragoste”, e memoria iubirii, scrisă retrospectiv. A doua, deschisă de capitolul „Întâia noapte de război”, e jurnalul frontului, scris aproape în prezent. Trecerea de la una la cealaltă schimbă personajul. În fața morții, drama geloziei își pierde importanța: „Acum totul e, parcă, din alt tărâm, iar între noi abia dacă e firul de ață al gândului întâmplător.” După ce e rănit și ajunge în permisie la București, Ștefan hotărăște să se despartă de Ela și îi lasă „absolut tot ce e în casă [...] Adică tot trecutul.” Finalul arată un om care s-a eliberat de o obsesie printr-o experiență mai mare decât ea.
Ștefan Gheorghidiu e un personaj greu de iubit, dar ușor de înțeles. Pretinde de la ceilalți și de la sine o perfecțiune imposibilă, iar asta îl face nedrept și nefericit. Camil Petrescu îl construiește cu toate contradicțiile lui și îl lasă să se judece singur, prin propria voce.