„Lucian Blaga e mut ca o lebădă”, scrie poetul despre sine în „Autoportret”. Reflexiv și aplecat asupra întrebărilor lumii, Blaga este poetul filozof deschis spre mituri, spre tainele lumii, spre zarea cosmică.
Poezia lui Blaga se hrănește dintr-un sistem filozofic propriu, sintetizat în operele „Eonul dogmatic”, „Cunoașterea luciferică” și „Cenzura transcendentă” cuprinse în „Trilogia cunoașterii”. Cele trei opere formează un triptic masiv de spiritualitate filozofică.
Universul poetic blagian formează o paratopie care cuprinde elemente definitorii precum Marele Anonim, starea paradisiacă pierdută prin blestem, trupul, sângele, mitul, lumina.
Prima vârstă poetică a eonului blagian se află sub nostalgia misterului, a tăcerii inițiale. Căutarea mitului înseamnă căutarea „Numinosului”, a vârstei pierdute. Spațiul sacru este găsit prin apropierea de mister, de „tainele lumii”, pentru că sacrul se camuflează în profan, idee dezvoltată de Mircea Eliade. În volumele primei vârste („Pașii profetului”, „Poemele luminii”) eul liric clocotește de energie și le cere munților și mărilor un alt trup. Fiorul cosmic, tainele lumii, lumina, cunoașterea, iubirea sunt teme și motive ale primei vârste. Acum, eul poetic se abandonează naturii și îi ascultă tainele.
În următoarea vârstă (volumele „În marea trecere”, „Lauda somnului”), lirismul e mai potolit. Poetul e cuprins de o tristețe metafizică, paradisul naturii e destrămat, sacrul a fugit de pe pământ, ființa umană e pândită de moarte, de „marea trecere” care la Blaga nu e continuarea vieții, ci abis, neant. Poetul se simte bolnav de o tristețe fără leac, și-a pierdut vocația orfică, iar timpul îi apare ca o curgere spre neant.
Discursul liric „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, care deschide volumul de debut, „Poemele luminii” (1919), este o artă poetică modernă, în care poetul își exprimă concepția filozofică despre cunoașterea „Numinosului”.
Poezia aparține modernismului interbelic. Tema ei este cunoașterea lumii și rolul poetului în fața misterului: eul liric nu vrea să explice tainele, ci să le păstreze și să le adâncească. Două trăsături moderniste susțin această viziune. Prima este lirismul subiectiv, confesiv, marcat de pronumele de persoana I, repetat apăsat: „dar eu, / eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”. A doua este forma liberă a textului: versurile au lungimi inegale, nu au rimă și nici ritm fix, iar ideea poetică se construiește prin metafore, nu prin descriere.
Potrivit lui Blaga, realitatea, fenomenele formează o realitate diferită, ascunsă de o perdea ce protejează Ideile. Omul încearcă să ajungă la această realitate mai pură printr-o formă de cunoaștere. Toate formele cunoașterii (unele minore, blajine, naive, altele orgolioase și dinamice) sunt șubrede, sunt insuficiente pentru că absolutul nu poate fi cunoscut. Ființa umană nu poate să spargă corpul unui mister ermetic, închis cu o cheie metafizică și nu poate privi în împărăția realității pure. O singură dată izbutește cunoașterea noastră să se apropie de absolut, atunci când nu mai alungă misterul, nu-l mai analizează, ci se instalează în mister ca într-un vad magic.
Cunoașterea misterului nu este posibilă pentru că „Marele anonim”, acest principiu metafizic viu, acest stăpân august al realității interzice omului atingerea tainei divine. Cenzura transcendentă nu îngăduie cunoașterea divinității, dar actantul blagian are consolarea că se află în vecinătatea tainei, în timp ce Arghezi trăiește revolta luciferică în fața acesteia, în psalmul „Sunt vinovat că am râvnit”: „Cercasem eu, cu arcul meu, / Să te răstorn pe tine, Dumnezeu!”.
În „Pietre pentru templul meu” (1919), Blaga notează: „Câteodată, datoria noastră în fața unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim așa de mult, încât să-l prefacem într-un mister și mai mare.” Acest mod de a potența misterul va primi mai târziu, în „Cunoașterea luciferică”, numele de cunoaștere luciferică.
În „Geneza metaforei și sensul culturii” (1937), Blaga însuși deosebește două tipuri de metaforă: metafora plasticizantă, care face mai concretă o realitate cunoscută, și metafora revelatorie, prin care ființa umană se apropie de orizontul misterului. Prin urmare, cunoașterea luciferică se realizează prin metaforă revelatorie în care taina reprezintă situarea omului în orizontul misterului.
Element de paratextualitate, titlul „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” reprezintă o epifanie a sacrului în lume. Minunea (taina) nu ține numai de divin, ci și de om, de profan.
Structura discursului liric este formată din trei secvențe poetice construite pe opoziții: cunoașterea paradisiacă (cea care distruge misterul) și cunoașterea luciferică (cea care păstrează misterul), „lumina mea” și „lumina altora”, lumina și întunericul.
În prima secvență eul liric este un călător ce parcurge un destin lumesc și poetic și care întâlnește în drumul său miracolele lumii: „flori” sugerează frumusețea efemeră, dar și copilăria, „ochi” exprimă universul cunoașterii, „buze” închid în ele taina erosului, dar și a logosului, iar „morminte”, taina thanatosului, dar și legătura cu strămoșii.
Secvența a doua, mai amplă, realizează o comparație între lumina blândă a poetului care protejează misterele și lumina lumii: „dar eu, / eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”. De asemenea, apare și opoziția dintre lumina poetului (cunoașterea luciferică) și lumina altora (cunoașterea paradisiacă), distrugătoare de mister: „Lumina altora / sugrumă vraja nepătrunsului ascuns”. Cunoașterea luciferică este una poetică, o formă de intelect extatic, iar verbele eului liric o definesc: „nu strivesc”, „nu ucid”, „sporesc”, „îmbogățesc”, „iubesc”. Cunoașterea paradisiacă este una rece, rațională: lumina altora „sugrumă” misterul.
Ultima secvență este simetrică cu prima, prin enumerație: „și flori și ochi și buze și morminte”, dar și prin perechile verbale „nu ucid” și „iubesc”.
Nivelul stilistic al discursului este reprezentat de metaforele revelatorii care caracterizează noosfera blagiană. Lumina este un lexem care devine prin schimbarea conotațiilor un estem al cunoașterii.
Nivelul lexico-semantic și iconic e dat de câmpul semantic al misterului care cuprinde esteme precum „întuneric”, „adâncimi”, „nepătrunsului”, „taină”, „minuni”, „mister”.
În sinteză, arta poetică „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” exprimă viziunea despre lume a eonului blagian, care caută nu minunile cerului, ci minunile lumii în calea sa. Pentru el, transcendentul coboară în țărână care mistuie de taine „în flori, în ochi, pe buze ori morminte” pentru a se înălța apoi în mit, de unde își soarbe dumnezeirea. Cunoașterea rece a absolutului se închină și se naște tot dintr-o cunoaștere sensibilă a tainei, datorită principiului de împăcare a sacrului cu profanul, a luminii raiului cu flăcările iadului.