În gândirea poetică eminesciană, cuvintele devin semne lingvistice cu încărcătură mitică, care poartă graiul lui Dumnezeu: cuvântul eminescian este Logosul primordial prin care Dumnezeu a creat lumea. Căutarea cuvântului dintâi ce exprimă adevărul este condiția tragică a poeților. Căderea ființei umane din Paradis este însoțită de căderea cuvintelor, de golirea sensului. Limbajul poetic eminescian închide în el mituri străvechi, dar și simboluri ale întoarcerii la origini, la cuvântul sfânt (în „Aspecte ale mitului”, Eliade arată că, prin mit, omul se întoarce la timpul sacru).
Destinul nefericit al omului de geniu, izolat în lumea lui rece și superioară, regăsit în poemul „Luceafărul”, apare și în poemul „Floare albastră” care adăpostește relația sacru-profan, apolinic-dionisiac.
Poezia „Floare albastră” oglindește viziunea despre lume a poetului, fiind o sinteză a ideilor filozofice întâlnite la mari gânditori ca Platon, Kant, Schopenhauer, de la ultimul preluând viziunea despre omul de geniu. La Platon, lumea reală este o copie palidă a ideilor pure, așa cum iubirea devine, în opera eminesciană, doar o copie a idealului de iubire.
De asemenea, în structura poemului întâlnim motivul universal al florii albastre, care în opera romantică a lui Novalis simbolizează infinitul, nemărginirea gândirii. „Faptul-de-a-fi-în-lume”, de a trăi într-un spațiu profan, comun, reprezintă (conform filozofului Heidegger) o consecință tragică a unei căderi într-o lume indiferentă, în care ființa umană, deși se bucură de frumusețea clipelor trecătoare, este mereu amenințată de desființare.
„Floare albastră” a apărut în 1873, în revista „Convorbiri literare”, și aparține romantismului. Două trăsături romantice se văd direct în text. Prima este antiteza dintre cele două lumi: lumea abstractă a gândirii, a omului „cufundat în stele / Și în nori și-n ceruri nalte”, și lumea concretă a iubirii, din „codrul cu verdeață”. A doua este natura ocrotitoare, complice cu îndrăgostiții: izvoarele care „plâng în vale”, „balta cea senină”, luna care se ivește „prin crengi”.
Compozițional, poemul se încadrează în genul liric prin sensibilitatea exprimată la nivel stilistic, dar are și elemente de gen dramatic, prin monologul actantului liric.
Ca specie literară, „Floare albastră” este o idilă prin jocul erotic imaginat de fată într-un cadru romantic, o meditație pe tema omului de geniu înzestrat cu o neimaginată gândire, dar și o elegie prin constatarea amară de la final.
Dominanta semantică se deschide ca un evantai de teme și motive romantice aflate în relație de opoziție între planul cosmic și cel uman (terestru), între viață și moarte, între omul de geniu și omul comun, între apolinic și dionisiac. Se diferențiază tema geniului, o făptură fără de stea, fără de noroc, un om superior „(...) cufundat în stele / Și în nori și-n ceruri nalte?”. Această temă este completată de tema iubirii văzute ca o scară la cer a biblicului Iacov: fata îl îmbie pe omul superior să pășească împreună pe prima treaptă a acestei scări, cea a iubirii senzuale. Actantul liric masculin e însă fascinat de urcarea continuă pe această scară, de treapta superioară a iubirii divine a creației, a departelui, acolo unde își caută fericirea și împlinirea: „Nu căta în depărtare / Fericirea ta, iubite!” Aceste teme sunt completate cu motive romantice dintre care nu lipsesc: codrul (topos sacru, care adăpostește cuplul de îndrăgostiți), luna, noaptea, izvorul (fluid continuu).
Element cu rol anticipativ, titlul poemului numește în sens denotativ o floare de culoare albastră, iar în sens conotativ floarea poate reprezenta efemerul, natura trecătoare a umanității, iar culoarea albastră poate sugera infinitul, absolutul care rămâne în amintire.
Structura discursului liric este formată din secvențe poetice organizate în patru tablouri simetrice.
În prima parte a poeziei apare motivul geniului „cufundat în stele”, înzestrat cu o minte care străbate spațiul și timpul: în gândirea lui se adună „râuri în soare”, vechile câmpii ale Asiriei și „întunecata mare”. Fata îi reproșează actantului condiția lui apolinică, detașată, rece. Incipitul poemului caracterizează ipostaza astrală a bărbatului: „Iar te-ai cufundat în stele”.
În secvența a doua, actantul liric masculin preia un rol aproape narativ, din afară, prin „Astfel zise mititica” și râde superior la reproșul fetei: „Eu am râs, n-am zis nimica”.
În secvența a treia, tânăra îndrăgostită, o altă fată de împărat, îl cheamă în lumea ei, pe un alt luceafăr, într-un paradis terestru.
Ultima strofă exprimă nostalgia eului liric după iubita pierdută a cărei amintire își pierde conturul uman, devenind „dulce minune”, restituită mitului. Repetiția exclamativă „Floare-albastră! floare-albastră!...” și finalul „Totuși este trist în lume!” exprimă durerea sfâșietoare, tristețea cosmică a poetului.
Muzicalitatea poeziei este dată de rima îmbrățișată și de măsura de 7-8 silabe.
În sinteză, poemul „Floare albastră” este o metaforă a omului de geniu, care ascultă din când în când glasul de sirenă al lucrurilor mărunte, dar care e nevoit să se întoarcă în lumea lui rece, deoarece clipa iubirii s-a pierdut.