În „Baltagul” (1930), romanul lui Mihail Sadoveanu despre căutarea unui oier dispărut, relația dintre mamă și fiu este motorul acțiunii tot atât cât dispariția lui Nechifor Lipan. Vitoria nu pleacă singură în căutarea soțului. Îl ia cu ea pe Gheorghiță, flăcăul de care are nevoie ca să aibă alături „o putere bărbătească”. Drumul lor e o anchetă pentru ea și o inițiere pentru el, iar la capătul lui rolurile din familie se schimbă.
Vitoria este soția oierului Nechifor Lipan, o femeie trecută de prima tinerețe, hotărâtă și bănuitoare, care conduce gospodăria în lipsa bărbatului și ia singură deciziile grele. Psihologic, e lucidă și răbdătoare. Moral, se simte datoare să afle adevărul și să facă pentru mort tot ce cere datina. Gheorghiță are statutul unui flăcău aflat la trecerea spre maturitate. Iernase cu oile la Jijia, iar naratorul spune că era „flăcău sprâncenat ș-avea ochii ei” și că „nu prea era vorbăreț”. E ascultător și sfios, încă dependent de mama lui. Numele lui are o încărcătură aparte: „Gheorghiță” era „numele adevărat și tainic al lui Nechifor Lipan”, pe care Vitoria îl rostea doar în intimitate. Fiul poartă, așadar, de la început, locul tatălui.
Relația dintre ei este una de autoritate și de formare. Vitoria îl conduce, îl pune la încercare și îl pregătește să ia locul lui Nechifor în familie. Gheorghiță ascultă, greșește, se teme, dar crește în timpul drumului. Afecțiunea nu se arată prin cuvinte tandre, ci prin grija cu care mama îi dă sarcini pe măsura lui și prin încrederea pe care i-o acordă treptat.
Prima secvență care ilustrează relația este pregătirea drumului. Când fiul se întoarce acasă, Vitoria îi spune scurt: „Trebuie să te duci și să-l cauți pe tatu-tău, alta nu-i nevoie să știi.” Gheorghiță răspunde că merge, dar cere să i se arate „ce și cum”. Mama îl vede „sfios și nesigur” și înțelege că nu-l poate trimite singur. Hotărăște să plece cu el și comandă fierarului un baltag, pe care îl dă preotului să-l binecuvânteze. Înainte de plecare îi fixează regula drumului: „Nu stăm; umblăm, până găsim ce căutăm. Altă rânduială n-avem.” Secvența fixează raportul dintre ei. Vitoria vede limitele fiului fără să-l umilească și îi dă un obiect care e în același timp armă și semn al vârstei bărbătești.
A doua secvență, cea mai grea pentru Gheorghiță, este găsirea osemintelor lui Nechifor în râpă. Câinele Lupu îi conduce acolo. Băiatul coboară primul, dar mama e cea care strigă: „Gheorghiță!”, iar naratorul precizează că „ea striga pe celălalt, pe mort”. Numele comun le leagă pe cele două persoane. Apoi Vitoria îi dă fiului o sarcină: „tu să stai aici, să priveghezi pe tatu-tău”. Rămas singur la căderea nopții, Gheorghiță se sperie și urcă la drum, lângă cal și câine. Proba nu e trecută pe deplin, iar Sadoveanu nu ascunde asta. Inițierea se încheie abia la praznic, când Vitoria îi dă baltagul lui Bogza și îi spune că „pe baltag e scris sânge”. Atunci, flăcăul simte în el „o putere mai mare și mai dreaptă decât a ucigașului” și îl lovește pe Bogza. Fiul face gestul pe care mama l-a pregătit de la început.
Titlul romanului este un element de structură important pentru această relație. Baltagul lui Gheorghiță este făcut special pentru drum și binecuvântat înainte de plecare. Când băiatul, mirat că mama lasă banii în grija preotului, o întreabă dacă nu are pentru apărare baltagul binecuvântat, Vitoria îi răspunde doar: „Acela-i pentru altceva”. Obiectul trece astfel de la simplă unealtă la semn al rolului pe care fiul trebuie să-l ia. La praznic, Vitoria cere baltagul lui Bogza, i-l dă fiului și îl compară cu al lui: al lui Gheorghiță „abia a ieșit din foc și de sub ciocan”, celălalt „e mai vechi și știe mai multe”.
Un al doilea element relevant este motivul drumului, organizat ca o călătorie de inițiere. Traseul merge pe urmele lui Nechifor, din sat în sat, iar pentru fiu fiecare popas înseamnă ceva nou: oameni străini, negustori, autorități, o nuntă și un botez întâlnite pe drum. Vitoria observă tot și îl lasă pe băiat să învețe privind. Drumul are, în plus, o direcție simbolică: pornește din lumea casei și ajunge în locul morții, iar de acolo înapoi la comunitate, unde fiul își ocupă locul.
Relația dintre Vitoria și Gheorghiță arată cum se transmite, într-o lume tradițională, rolul capului de familie. Mama nu îl înlocuiește pe tată, ci îl pregătește pe fiu să-l înlocuiască. La sfârșitul romanului, ea face deja planuri în care el are un loc stabil, iar Gheorghiță nu mai este copilul sfios de la începutul drumului.