„Baltagul” a apărut în 1930 și este unul dintre romanele interbelice ale lui Mihail Sadoveanu. Povestea e simplă: un oier din munții Tarcăului pleacă toamna să cumpere oi la Dorna și nu se mai întoarce, iar soția lui, Vitoria Lipan, pornește în căutarea lui. Romanul îmbină două direcții. Pe de o parte este realist, pentru că pune în scenă o lume precisă, cu locuri reale (Tarcăul, Bicazul, Dorna), cu meserii, prețuri, drumuri și autorități. Pe de altă parte, are o dimensiune mitică, pentru că drama familiei Lipan reia, în proză, situația din balada „Miorița”, iar gesturile personajelor urmează ritualuri vechi.
Prima trăsătură se vede în felul în care e construit drumul Vitoriei. Femeia nu umblă prin locuri inventate. Merge pe urmele soțului, din han în han și din sat în sat, întreabă de „un om cu un cal negru țintat în frunte” și adună mărturii ca un anchetator. Sadoveanu notează obiceiurile locului, vorbirea muntenilor, relația cu prefectura și cu jandarmii, deci o realitate socială pe care cititorul o poate recunoaște. A doua trăsătură, cea mitică, apare din prima pagină. Motto-ul, „Stăpâne, stăpâne, / Mai cheamă ș-un câne”, trimite direct la „Miorița”. Diferența e că în roman nu ciobanul acceptă moartea, ci soția refuză să lase crima nepedepsită.
Tema romanului este căutarea adevărului despre moartea lui Nechifor Lipan și restabilirea ordinii tulburate de crimă. În jurul ei se adună alte teme: familia, viața pastorală, călătoria ca inițiere pentru fiul Gheorghiță. Viziunea lui Sadoveanu este aceea a unei lumi care trăiește după legi nescrise, a căror încălcare trebuie reparată. Cuvântul care revine în text este „rânduială”. Crima nu înseamnă numai pierderea unui om drag: ea rupe ordinea lumii, iar Vitoria își asumă sarcina de a o reface.
O primă secvență semnificativă pentru temă este așteptarea din primele capitole. Lipan întârzie de mult, iar femeia începe să citească semnele din jur. Visează că îl vede „călare, cu spatele întors” spre ea, trecând spre asfințit „o revărsare de ape”. Apoi cocoșul cântă întors spre poartă, iar Vitoria trage concluzia că pasărea „dă semn de plecare”. Secvența arată mentalitatea personajului. Pentru Vitoria, natura, visele și animalele comunică ceva, iar ea le interpretează fără ezitare. Tot în această parte se vede și cum se schimbă femeia: bănuiala e în mintea ei „un vierme neadormit”, iar narațiunea notează că „se desfăcuse încet-încet de lume și intrase oarecum în sine”. Așteptarea se transformă în hotărâre.
A doua secvență este praznicul din final, când Vitoria îi demască pe ucigași. Ea nu acuză direct. Îi cere lui Calistrat Bogza baltagul, îl privește, îl dă fiului și spune că acela „e mai vechi și știe mai multe”. Apoi povestește crima așa cum a reconstituit-o pe drum, până când îl numește pe vinovat, spunându-i fiului că i se pare că „pe baltag e scris sânge și acesta-i omul care a lovit pe tatu-tău”. Bogza sare la Gheorghiță, dar băiatul simte în el „o putere mai mare și mai dreaptă decât a ucigașului” și îl lovește cu baltagul. Rănit și prins de câinele Lupu, Bogza își mărturisește fapta și recunoaște că l-au ucis pe Nechifor „ca să-i luăm oile”. Secvența închide tema. Adevărul este aflat, vinovatul e numit în fața comunității, iar ordinea tulburată se reface prin mâna fiului.
Titlul este un prim element de structură relevant. Baltagul este un topor mic, unealta obișnuită a muntenilor, dar în roman are două roluri opuse. Cu un baltag a fost ucis Nechifor, și tot cu un baltag, sfințit înainte de plecare, Gheorghiță îl pedepsește pe ucigaș. Obiectul leagă astfel crima de pedeapsă și face vizibilă ideea centrală a romanului: răul nu rămâne fără răspuns într-o lume care își respectă rânduiala.
Un al doilea element este perspectiva narativă. Naratorul este obiectiv, nu participă la acțiune și relatează la persoana a III-a, dar urmărește aproape tot timpul ce vede și ce gândește Vitoria. Cititorul află lucrurile în ritmul în care le află ea. De aceea romanul are și ceva din tensiunea unei anchete. La praznic se produce o schimbare importantă: Vitoria preia, pentru o vreme, rolul povestitorului și spune ea cum s-a petrecut crima. Faptul că o femeie singură reconstituie adevărul numai din observații și din vorbele oamenilor arată cât de mult se sprijină romanul pe inteligența personajului principal.
Incipitul și finalul se răspund. Romanul începe cu o legendă pe care o spunea Nechifor la nunți și cumetrii: la împărțirea darurilor, muntenii au venit ultimii, iar Dumnezeu le-a spus „Nu vă mai pot da într-adaos decât o inimă ușoară”. Finalul se întoarce la viața de zi cu zi. După înmormântare, Vitoria face planuri pentru parastase, pentru oi și pentru fată, pe care hotărăște să n-o mărite cu feciorul dăscăliței. Lumea își reia cursul după ce dreptatea a fost făcută.
„Baltagul” spune povestea unei crime, dar interesul lui nu stă în suspans. Sadoveanu arată o comunitate veche, care are reguli clare despre viață și moarte, și o femeie care le apără până la capăt. Prin Vitoria, romanul pune în fața cititorului o idee simplă: adevărul se află prin răbdare, atenție și voință, iar rânduiala se reface doar de cei care nu acceptă s-o vadă încălcată.