Gheorghiță Lipan

Vitoria începe pregătirile cu o determinare calmă și meticuloasă. Se roagă la mănăstirea Bistrița, îngenuncheată pe piatra rece a bisericii, cerând putere și îndrumare divină. Anunță stăpânirea la Piatra Neamț, depunând o plângere oficială. Ține post negru douăsprezece vineri la rând, suferind foamea ca pe o penitență purificatoare. Își vinde marfa negustorului David, strângând bani de drum. Gheorghiță se întoarce acasă de la popasul de iarnă al turmelor, iar Vitoria îl pregătește pentru călătorie. Pune să i se facă un baltag nou, pe care îl dă la blagoslovit preotului și pe care Gheorghiță îl va purta la drum - unealtă care va deveni simbol al dreptății și instrument al adevărului. Fiecare gest al Vitoriei este un amestec de credință ancestrală și pragmatism țărănesc, de ritual și strategie.

La BAC: Pregătirea călătoriei ilustrează caracterul Vitoriei: determinare, inteligență practică și credință profundă. La BAC, se analizează Vitoria ca personaj feminin puternic, arhetipul mamei războinice, și baltagul ca simbol central al operei.

Pe 10 martie, Vitoria și Gheorghiță pornesc călare pe traseul lui Nechifor. Drumul urcă și coboară prin Valea Bistriței, trece prin Bicaz cu stâncile lui imense, prin Călugăreni, Farcașa, Borca, Broșteni, Crucea și ajunge la Vatra Dornei. Peisajul montan se desfășoară grandios: păduri de brad acoperite de zăpadă, torente înghețate, cerbi care fug la trecerea lor. Vitoria întreabă peste tot - la hanuri, la mănăstiri, la oameni de pe drum. Fiecare întâlnire aduce un fragment de informație: cineva a văzut un oier, altcineva a auzit de o turmă. Gheorghiță se maturizează pe drum, învățând de la mama sa arta interogatoriului discret. Vitoria reconstruiește pas cu pas ultimele zile ale lui Nechifor, ca un detectiv răbdător.

La BAC: Drumul prin munți este esența romanului ca basm inițiatic și anchetă detectivistică. La BAC, se analizează dubla structură narativă a Baltagului, peisajul sadovenian ca personaj și maturizarea lui Gheorghiță ca Bildungsroman.

Trecând prin Cruci, Vitoria se oprește la o nuntă unde nuntașii sărbătoresc după calendarul vechi, respingând îndreptarea calendaristică. Scena are o dublă funcție: etnografică, prin descrierea obiceiurilor de nuntă din zona montană, și temporală, fixând acțiunea în anii 1920. Vitoria observă petrecerea cu detașare, gândurile ei fiind la soarta lui Nechifor. Contrastul dintre veselia nuntașilor și tristețea femeii care își caută bărbatul dispărut creează un efect dramatic puternic. Sadoveanu inserează în narațiune detalii despre rezistența satului la modernitate, sugerând un timp mitic care coexistă cu cel istoric.

La BAC: Scena nunții fixează temporal acțiunea și ilustrează tradiționalismul lumii rurale. La BAC, relevanță pentru analiza timpului narativ și a elementelor etnografice din roman.

La Suha, în crâșma lui Iorgu Vasiliu, Vitoria pune întrebări cu blândețe. Crâșmarul își amintește că în toamnă trecuseră pe la el doar doi oieri, nu trei: unul mare, cu buza de sus crăpată, și altul mititel și negricios, adică Calistrat Bogza și Ilie Cuțui, gospodari din Doi Meri. Vitoria înțelege că Nechifor a pierit între Sabasa și Suha, pe muntele Stânișoara. În fața subprefectului, cei doi susțin că au cumpărat oile lui Lipan și i-au numărat banii la Crucea Talienilor, după care el s-ar fi întors spre casă. Vitoria știe acum pe cine caută; rămâne să dovedească.

La BAC: Demascarea suspecților este climaxul anchetei detectivistice. La BAC, se analizează arta interogatoriului Vitoriei, construcția suspansului și tranziția de la anchetă la confruntare ca elemente narative esențiale.

În curtea unui gospodar din Sabasa, Vitoria găsește câinele Lupu, credinciosul tovarăș al lui Nechifor, care o recunoaște de stăpână. Pe drum, la al doilea pod al văii dinspre Sabasa, câinele devine neliniștit și îi duce la o râpă de pe muntele Stânișoara, sub Crucea Talienilor. Acolo zac osemintele lui Nechifor Lipan, împuținate de fiare, recunoscute după botfori, tașcă, chimir și căciula brumărie; mai încolo, scheletul calului. Gheorghiță plânge cu ochii acoperiți de cot. Vitoria rămâne stăpână pe ea: îl lasă pe flăcău să vegheze mortul și pleacă să aducă oameni și autoritățile.

La BAC: Găsirea osemintelor este punctul culminant emoțional al romanului. La BAC, se analizează rolul câinelui Lupu ca element de basm, craniul spart ca dovadă materială și scenă ca moment de maximă intensitate dramatică în opera lui Sadoveanu.

Vitoria organizează un praznic mare la Sabasa pentru înmormântarea creștinească a osemintelor lui Nechifor. Mesele sunt întinse, lumânările ard, preotul slujește. Invită subprefectul, jandarmii și, cu o viclenie de strateg, pe cei doi suspecți - Bogza și Cuțui. Aceștia vin, nebănuitoare, crezând că e o simplă pomană. Când toți sunt adunați, Vitoria se ridică și, cu o voce care taie aerul ca un baltag, acuză: Bogza l-a lovit pe Nechifor pe la spate cu baltagul, iar Cuțui a stat de pază. Cuvintele răsună în tăcerea înghețată. Bogza înlemnește, Cuțui începe să tremure. Subprefectul asistă uluit. Vitoria stă dreapta ca un judecător al legii vechi, cu baltagul în mână, cu demnitatea unei femei care și-a căutat dreptatea prin munți și vai.

La BAC: Praznicul funerar și acuzația publică sunt momentul de maxim dramatism. La BAC, se analizează ca scenă a dreptății arhaice, ca demonstrație a inteligenței strategice a Vitoriei și ca moment culminant al construcției narative.

Bogza, furios și disperat, sare de la masă și iese din casă. Îl atacă pe Gheorghiță, încercând să fugă. Dar flăcăul e pregătit: îl lovește pe Bogza în frunte cu muchea baltagului. Bogza se clatină, sângele îi curge pe față. În același moment, câinele Lupu se aruncă asupra ucigașului și îl mușcă de gât cu o furie animalică. Bogza se prăbușește urlând. Cuțui, văzând că totul s-a sfârșit, cade în genunchi și se predă, mărturisind crima cu lacrimi și tremur. Scena este o explozie de violență rituală: dreptatea se împlinește prin aceleași instrumente care au comis crimă. Gheorghiță stă cu baltagul însângerat în mână, tremurând, realizând că a trecut pragul dintre copilărie și maturitate.

La BAC: Confruntarea finală împlinește dreptatea prin simetrie: baltagul, arma crimei, devine și instrument al pedepsei. La BAC, se analizează rolul lui Gheorghiță în deznodământ, justiția imanentă și semnificația rituală a violenței.

Bogza, grav rănit și imobilizat, își recunoaște vină cu o voce stinsă. Recunoaște că l-a lovit pe Nechifor pe la spate cu baltagul, în timp ce Cuțui stătea de pază. Cuțui confirmă totul, adăugând detalii: cum au împărțit oile, cum au aruncat trupul în râpă. Osemintele lui Nechifor sunt înmormântate creștinește, cu preot și lumânări. Vitoria stă lângă mormânt, în sfârșit împăcată. Ordinea lumii s-a restaurat: crima a fost pedepsită, mortul a primit îngropare creștinească, iar Vitoria și-a împlinit datoria de soție. Gheorghiță, acum bărbat, preia moștenirea tatălui. Lumea de munte își recăpăta echilibrul ei antic.

La BAC: Finalul restaurează ordinea cosmică perturbată de crimă. La BAC, se analizează deznodământul ca restabilire a echilibrului, fidelitatea câinelui Lupu ca motiv mitic și viziunea sadoveniană despre justiția naturală și ciclul vieții.