În „Baltagul” (1930), Mihail Sadoveanu construiește un roman întreg în jurul unui singur personaj. Vitoria Lipan este aproape mereu în scenă: ea așteaptă, ea hotărăște plecarea, ea caută, ea descoperă și ea pedepsește. Chiar dacă titlul numește un obiect, nu o persoană, sensul romanului se leagă de felul în care această femeie de la munte transformă o durere privată într-o faptă de dreptate.
Statutul social al Vitoriei este clar fixat din primele capitole. Este soția oierului Nechifor Lipan, gospodină într-un sat de munte de lângă apa Tarcăului, mamă a doi copii rămași în viață, Minodora și Gheorghiță. Familia e înstărită pentru lumea ei: are turme, oameni tocmiți, bani strânși. Statutul psihologic este cel al unei femei care gândește singură și nu se lasă purtată de alții. Ea ascultă sfaturile preotului și ale autorităților, dar ia deciziile după judecata ei. Moral, Vitoria trăiește după regulile nescrise ale comunității: respectă datinile, postește, se roagă, dar nu confundă credința cu așteptarea pasivă. Pentru ea, a face ce se cuvine înseamnă și a acționa.
Portretul fizic e schițat în puține trăsături, dar bine alese. Naratorul o arată torcând pe prispă, cu privirea departe: „Ochii ei căprii, în care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului, erau duși departe.” Imediat după aceea, aceiași ochi sunt numiți „aprigi și încă tineri”. Detaliul anunță trăsătura principală a personajului: o femeie care nu mai este tânără, dar are încă toată energia de care va avea nevoie.
Trăsătura dominantă a Vitoriei este inteligența practică, adică puterea de a observa, de a lega faptele între ele și de a ascunde ce știe până în momentul potrivit. Se vede mai întâi în felul în care își pregătește plecarea. Nu pleacă la întâmplare. Merge la preot, apoi la autorități, la Piatra, vinde o parte din agoniseală ca să aibă bani de drum, o lasă pe Minodora la mănăstirea Văraticului și comandă fierarului un baltag pentru Gheorghiță și îi cere preotului să-l binecuvânteze. Când Gheorghiță, mirat că mama îi lasă preotului banii în păstrare, o întreabă dacă nu are pentru apărare baltagul binecuvântat, Vitoria îi răspunde scurt: „Acela-i pentru altceva”. Fiecare gest pregătește ceva ce va veni. Pe drum, Vitoria întreabă mereu același lucru, dacă cineva a văzut „un om cu un cal negru țintat în frunte”, și din răspunsuri reface traseul soțului până în locul unde urma se pierde.
A doua secvență care arată aceeași trăsătură este praznicul din final. Vitoria îi are la masă pe cei doi oieri pe care îi bănuiește, Calistrat Bogza și Ilie Cuțui. Nu îi acuză. Îi provoacă prin întrebări și prin povestea pe care o spune ca și cum i-ar fi fost dezvăluită de mort. Cere baltagul lui Bogza, îl compară cu al fiului și spune că al oierului „e mai vechi și știe mai multe”. Abia când tensiunea ajunge la capăt, rostește acuzația: „pe baltag e scris sânge și acesta-i omul care a lovit pe tatu-tău”. Scena arată o femeie care a calculat totul: momentul, martorii, reacția vinovatului. Mărturisirile celor doi oieri confirmă punct cu punct reconstituirea ei.
Personajul este construit mai ales prin caracterizare indirectă. Naratorul spune rar ce fel de om este Vitoria. Îl arată prin fapte, prin vorbe și prin felul în care îi judecă pe ceilalți. Dialogurile scurte, pline de subînțelesuri, sunt un mijloc important. Încă din incipit, în amintirea unei discuții cu Nechifor, replicile ei sunt iuți și ironice („Ce să-l caut, că-i de față!”). În drum, femeia vorbește puțin și ascultă mult. Caracterizarea directă e rară: naratorul o numește „aprigă și îndârjită”, iar la praznic Bogza se întreabă dacă nu cumva „se pot face vrăji”, atât de exact a reconstituit femeia crima. Oamenii din jur îi simt forța, chiar și când nu o înțeleg.
Un al doilea element relevant este perspectiva narativă. Naratorul este obiectiv, la persoana a III-a, dar focalizarea stă aproape tot timpul pe Vitoria. Cititorul vede drumul prin ochii ei, îi urmărește bănuielile și îi află concluziile odată cu ea. De aceea romanul are ritmul unei anchete. În scena praznicului, rolurile se schimbă pentru scurt timp: Vitoria devine ea însăși povestitor și spune în fața tuturor cum a murit Nechifor. Tehnica întărește imaginea unui personaj care stăpânește atât faptele, cât și felul în care sunt spuse.
Vitoria Lipan nu este o eroină idealizată. Este bănuitoare, uneori aspră cu copiii, și are o încredere aproape oarbă în semne și vise. Tocmai aceste trăsături o fac credibilă. Sadoveanu o construiește ca pe o femeie care păstrează ordinea unei lumi vechi prin luciditate și voință. Nu așteaptă ca adevărul să vină singur. Îl caută, îl dovedește și, la final, îl lasă să fie rostit chiar de vinovat.