În „Enigma Otiliei” (1938), romanul lui G. Călinescu despre familia bătrânului Costache Giurgiuveanu, legătura dintre Felix Sima și Otilia Mărculescu este firul care leagă întâmplările. Felix ajunge în casa unchiului său la începutul romanului, o cunoaște pe Otilia în prima seară și o pierde în ultimele pagini. Între cele două momente, iubirea lor e o școală a maturizării pentru el și o alegere dificilă pentru ea.
Felix Sima este un tânăr de optsprezece ani, orfan, fiul doctorului Iosif Sima, care vine la București să studieze medicina și locuiește în casa tutorelui său, Costache Giurgiuveanu. Psihologic, e serios, ambițios, sensibil și timid cu femeile. Moral, e cinstit și are un ideal clar: să devină un medic important. Otilia Mărculescu, fiica vitregă a lui Costache, a crescut în casa lui fără să fie adoptată. E veselă, spontană, capricioasă și greu de înțeles, dar și lucidă. Moral, e generoasă și dezinteresată de avere, în mijlocul unei familii care nu se gândește la altceva.
Relația dintre ei începe ca o prietenie între veri și se transformă într-o iubire pe care niciunul nu o duce la capăt. Felix o idealizează și vrea să o ia de soție. Otilia îl iubește, dar nu crede că o căsătorie ar fi bună pentru el. Iubirea lor e mai mult o promisiune decât o legătură împlinită.
Prima secvență care ilustrează relația este sosirea lui Felix în casa din strada Antim. Primit cu ostilitate de unchiul Costache, care îi spune „nu-nu stă nimeni aici”, tânărul e salvat de o voce de sus: „Dar, papa, e Felix!” Otilia îl ia în grijă și îl conduce prin casă. Pentru Felix, orfan crescut prin internate, e prima fată care i se adresează cu atâta familiaritate. Naratorul notează că „pentru întâia oară Felix era prins de braț cu atâta familiaritate de o fată”. De la început, Otilia apare ca un sprijin într-o casă străină.
A doua secvență este despărțirea. După moartea lui Costache, Otilia intră noaptea în camera lui Felix și îi spune: „Dragă Felix, m-am gândit foarte bine, bine de tot. În interesul meu și al tău, acum nu ne putem căsători.” Adaugă că se vor putea căsători „mai pe urmă” și îi propune să rămână la el. Felix o respectă și doarme pe o canapea. Dimineața, patul e gol: Otilia plecase „din zori, cu trăsura, cu geamantane cu tot”, la Paris, cu Pascalopol. Peste două săptămâni îi trimite o carte poștală: „Cine a fost în stare de atâta stăpânire, e capabil să învingă și o dragoste nepotrivită pentru marele lui viitor.” Gestul ei poate fi citit ca un sacrificiu: îl lasă liber pe Felix să-și urmeze cariera. Mai devreme îi spusese că visase pentru el glorie și avere și că ea însăși e „o zăpăcită”, care nu știe ce vrea.
Relația Felix-Otilia este un mijloc important de caracterizare, o relație plină de imprevizibil, cu rol de inițiere pentru Felix. În cuplul Felix-Otilia, femeia este cea care, plecând cu moșierul bogat, Pascalopol, face un sacrificiu din iubire, dând tânărului posibilitatea de a-și împlini visul: să devină un medic foarte bun.
Un prim element de structură relevant este relația dintre incipit și final. Romanul începe cu Felix pe strada Antim, în fața casei lui Costache, și se încheie cu el pe aceeași stradă, ani mai târziu, după război. Între timp a devenit profesor universitar și s-a căsătorit. Află de la Pascalopol, cu care Otilia se măritase, că acesta a lăsat-o liberă și că ea s-a căsătorit din nou, iar fotografia pe care i-o arată moșierul îi înfățișează o femeie pe care nu o recunoaște. Casa e părăsită, iar în minte îi răsună vorbele de la început ale lui Costache: „Aici nu stă nimeni!” Simetria închide relația: Felix a pierdut-o pe Otilia exact în locul în care o găsise.
Al doilea element este perspectiva narativă. Naratorul e omniscient, dar Otilia e văzută aproape mereu prin ochii lui Felix. Cititorul nu află niciodată ce gândește ea cu adevărat, ci doar ce spune și ce face în fața lui. Tocmai de aceea, pentru Felix și pentru cititor, Otilia rămâne o enigmă. Finalul formulează explicit ideea: „Nu numai Otilia era o enigmă, ci și destinul însuși.”
Între Felix și Otilia rămâne o iubire de tinerețe, care nu se împlinește tocmai pentru că unul dintre cei doi judecă mai limpede decât celălalt. Otilia îl eliberează pe Felix de ea, iar el înțelege abia la final cât de puțin o cunoscuse. Călinescu nu dă un verdict. Lasă relația să rămână, ca și personajul feminin, deschisă.