„Enigma Otiliei” de G. Călinescu, apărut în 1938, este un roman realist, construit după modelul lui Balzac, despre o familie bucureșteană din jurul anului 1909 și despre lupta pentru moștenirea bătrânului Costache Giurgiuveanu. Personajul care dă titlul romanului, Otilia Mărculescu, nu e însă implicat în această luptă decât ca victimă. Otilia e construită ca o prezență vie și greu de definit, pe care fiecare personaj o vede altfel.
Statutul social al Otiliei este fragil. Mama ei a fost a doua soție a lui Costache Giurgiuveanu, care a crescut-o ca pe „fe-fetița” lui, fără s-o adopte legal. Trăiește în casa bătrânului din strada Antim, în mijlocul unei familii care o privește ca pe o intrusă, iar viitorul ei depinde de hotărârea lui Costache de a-i lăsa sau nu o parte din avere. Psihologic, e o fată veselă, spontană, capricioasă, dar și lucidă cu privire la propria situație. Moral, e generoasă și lipsită de calcul: nu luptă pentru moștenire și îl apără pe Costache chiar și când acesta o dezamăgește.
Personaj principal, eponim, complex, rotund (cf. Forster), Otilia este o energie protectoare în familia bătrânului Costache, care se opune energiei anexatoare a Aglaei sau a Auricăi. Mijloacele de caracterizare a Otiliei sunt duale: directe și indirecte. Comportamentul derutant, imprevizibil al Otiliei este sugerat prin autocaracterizare: „Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată.”
Portretul fizic, realizat direct de către narator, sugerează delicatețe, tinerețe, farmec, cochetărie, inocență, eleganță, rafinament: „un cap prelung și tânăr de fată, încărcat cu bucle, căzând până pe umeri”, „Fata, subțiratică, îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe poale, dar strânsă tare la mijloc”.
Trăsătura dominantă a Otiliei este imprevizibilitatea, amestecul de copilărie și maturitate care o face greu de înțeles pentru ceilalți. O primă secvență care o ilustrează este vizita la moșia lui Pascalopol, în Bărăgan, unde Otilia îl ia pe Felix cu ea. Acolo trece de la joc la seriozitate fără tranziție și îi vorbește lui Felix deschis despre Pascalopol și despre sine. Recunoaște că numai un om bogat ca moșierul poate să-i facă „orice capricii” și adaugă imediat autocaracterizarea citată mai sus. Felix nu știe dacă Otilia glumește sau spune adevărul, iar cititorul rămâne în aceeași nesiguranță.
A doua secvență este noaptea dinaintea plecării ei, după moartea lui Costache. Otilia intră în camera lui Felix și îi spune: „Dragă Felix, m-am gândit foarte bine, bine de tot. În interesul meu și al tău, acum nu ne putem căsători.” A doua zi dimineață plecase deja la Paris, cu Pascalopol. Gestul pare capricios, dar are o logică, pe care Otilia o scrie într-o carte poștală trimisă lui Felix: „Cine a fost în stare de atâta stăpânire, e capabil să învingă și o dragoste nepotrivită pentru marele lui viitor.” Mai devreme îi spusese: „eu sunt o zăpăcită, nu știu ce vreau, eu sunt pentru oamenii blazați”. Imprevizibilitatea ascunde o luciditate pe care ceilalți nu o văd.
Caracterizarea directă a Otiliei se realizează și de către alte personaje, prin tehnica modernă a perspectivelor multiple: Otilia e văzută diferit de cei din jur. Pentru Aglae este o „dezmățată”, o „stricată”, iar pentru Costache este „fe-fetița” lui.
Tehnica perspectivelor multiple este primul element de construcție relevant. Călinescu nu îi dă Otiliei monologuri interioare. Cititorul o cunoaște numai prin ce spun și ce fac ceilalți și prin propriile ei replici. Pentru Felix e iubita ideală, pentru Pascalopol o fată pe care o ocrotește, pentru familia Tulea o amenințare. Nici una dintre aceste imagini nu e completă, iar această lipsă a unei perspective sigure face din Otilia un personaj modern, construit într-un roman altfel clasic.
Al doilea element este titlul, care e explicat chiar în final. Ani mai târziu, Felix află de la Pascalopol, cu care Otilia se măritase, că s-au despărțit și că ea s-a căsătorit din nou. Moșierul îi arată o fotografie în care Felix nu o mai recunoaște: „Femeia era frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era fata nebunatică.” Pascalopol spune despre ea: „A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă.” Iar Felix înțelege că „Nu numai Otilia era o enigmă, ci și destinul însuși.” Titlul nu numește un mister de rezolvat, ci felul în care un om rămâne neînțeles de cei care l-au iubit.
Otilia este un personaj luminos într-un roman plin de oameni lacomi și meschini. Călinescu o construiește prin contrast cu ei și prin ochii celor care o privesc, fără să-i dezvăluie niciodată complet gândurile. De aceea personajul rămâne deschis interpretării, exact cum sugerează titlul.