În scrierile sale teoretice, G. Călinescu susține romanul clasic, obiectiv, cu diegeza la persoana a III-a, deși în epocă prinde teren noul roman modern, de tip subiectiv, proustian, cu diegeza la persoana I. Scriitorul consideră că umanitatea este o comedie nesfârșită, un spectacol care poate fi surprins numai la persoana a III-a. Călinescu trăiește o nostalgie a clasicismului, reducând personajul la esență, fixând universalul, tipul, generalul, nu particularul. În spiritul caracterelor clasice ale lui La Bruyère, Călinescu surprinde personaje clasice, tipuri umane universale, biografia lor, relația cu mediul. De aceea, scriitorul alege poziția sobră și detașată a unui scriitor omniscient și omniprezent în perioada în care Camil Petrescu ironiza romancierul de acest tip. Scriitorul prozei de tip subiectiv, Camil Petrescu, respinge pretenția naratorului omniscient că ar putea intra în mintea și în sufletul personajelor sale. În replică, și G. Călinescu respinge viziunea subiectivă a prozei moderne considerând că ea surprinde doar trăirile unui eu individual, nu ale unui eu colectiv, general, trăiri care au evanescența unor aripi de fluture. De aceea, mândria romanului clasic, vechile tipare ale personajelor răzbat în opera lui Călinescu, pentru care romanul obiectiv rămâne forma firească a genului.
Programul clasicist, formulat explicit abia în 1946, în „Sensul clasicismului”, nu e totuși unul de la care Călinescu să nu se abată: chiar în „Enigma Otiliei” (1938) romancierul se deschide și spre romanul modern. Alături de personajele tip, clasice (avarul, parvenitul), Călinescu creează și personaje moderne, mobile, fluide și rebele, cu reacții sufletești discontinue, cum e enigmatica Otilia.
Opera „Enigma Otiliei” este un discurs epic în care viziunea despre lume a autorului se exprimă în mod indirect prin intermediul actanților și al acțiunii.
Specie a genului epic, romanul are o diegeză complexă, desfășurată pe mai multe planuri narative (destinul tânărului Felix și lupta pentru avere a clanului Tulea), cu actanți numeroși, puternic caracterizați.
Opera este un roman de tip obiectiv, „doric” (conform lui N. Manolescu, „Arca lui Noe”), cu perspectivă narativă heterodiegetică și focalizare zero (termenii lui Gérard Genette).
Tipologic, romanul este și unul de tip realist, balzacian, clasic, deoarece folosește tehnicile narative ale scriitorului Honoré de Balzac: descrierea de la amplu la restrâns (prin ochii lui Felix este descrisă strada Antim, apoi imobilele care se găsesc pe această stradă și interiorul casei, salonul, elemente de mobilier), tehnica detaliului arhitectural care surprinde ziduri monumentale, construcția caselor. Un alt element de realism balzacian este și tipologia personajelor surprinse într-o vastă comedie umană, diferite tipuri ale familiei, reunite toate aproape într-o singură unitate de spațiu (casa bătrânului): orfanii, sora lacomă și autoritară, progeniturile neputincioase, ginerele instabil, prietenul. Ca și Balzac, scriitorul este atent la portretul fizionomic al personajelor prin care, se crede, cunoașterea caracterului este mai sigură. Memorabil rămâne portretul fizionomic al Aglaei Tulea care sugerează răutatea absolută: „gura cu buzele subțiri, acre”. În aceeași galerie de portrete se remarcă și cel al lui Costache Giurgiuveanu.
Nicolae Manolescu observă, în „Arca lui Noe”, că la G. Călinescu este vorba de un „balzacianism fără Balzac”. Modernitatea romanului constă în faptul că personajele ies din tipologia clasică și se apropie de cazuri patologice, studiate de științe moderne. Simion Tulea, de exemplu, este un caz de senilitate (maniacul decrepit); Titi Tulea este un caz de întârziere mintală, iar avariția lui Costache părăsește clasicismul balzacian, devenind o deprindere maniacală, analizată de moderniști. Costache strânge tot ce găsește, încât acumularea are consecințe patologice. Exercițiul conservării naște avariția. Aurica este și ea un astfel de caz, deoarece trăiește la nivel glandular, iar atenția acordată biologicului e un element de modernitate.
„Enigma Otiliei” e roman modern și prin interesul pentru mecanisme psihologice neobișnuite (alienarea, întârzierea mintală). Personajele din clanul Tulea reprezintă o lume înțepenită în automatisme, repetă gesturi după o logică stereotipă, sursă a atrofierii. Stagnarea duce la manii. În roman, acestea sunt reprezentate de demența potolită a lui Titi Tulea, care anunță „Mă duc să mă legăn!” și se leagănă apoi neîncetat, dar și de frica instinctuală că va fi jefuit a bătrânului Costache, care se apropie de personajul psihologic din „O făclie de Paști” a lui Caragiale. La Călinescu priveliștea abisurilor umane (care poate șterge chiar granița dintre nebunia simulată și cea veritabilă) nu clatină totuși o anumită dispoziție optimistă a eroilor. De exemplu, Costache Giurgiuveanu este în același timp și avarul, și bolnavul închipuit. De aceea, personajele sunt prezentate în manieră modernă și în note comice.
În grup, instanța supremă e Aglae.
Titlul, element de paratext, oferă indicii cu privire la conținutul de idei al textului. „Enigma Otiliei” este un titlu sugestiv, incitant, care instigă la lectură. Personajul principal feminin al textului, eponim, Otilia este o fată care trezește sentimente de nesiguranță, incertitudine, dar și farmec, frumos, grație. Prin felul său de a fi, dar și prin modul în care o privesc ceilalți, aceasta întruchipează misterul.
Tema romanului este construită pe ideea instituției matrimoniale și a pierderii funcției paterne, într-o societate în care autoritatea părintească își pierde sensul. Lumea romanului e compusă din clasele care formează esența societății: moșierul mediu, comercianții mărunți, adică o lume fără elită și aproape fără viață culturală.
Structura discursului epic e formată din secvențe epice distribuite în două planuri: planul moștenirii (reprezentat de clanul Tulea și lupta acestuia pentru averea lui moș Costache) și planul destinului lui Felix (reprezentat de relația Felix-Otilia-Pascalopol). Cele două planuri sunt prezentate în antiteză, încât narațiunea se bifurcă cu aspecte romantice.
Incipitul romanului fixează în manieră realistă cronotopul („Într-o seară de la începutul lui iulie 1909”). Finalul reia imaginea de la început: strada Antim și casa lui moș Costache sunt privite din nou de Felix, venit aici întâi ca adolescent, străin de familia Giurgiuveanu, apoi, ani mai târziu, după război, ca om matur. Cele două descrieri, așezate la capetele romanului, dau construcției un caracter circular.
O a doua secvență relevantă pentru tema moștenirii și a paternității ratate este moartea lui moș Costache. Bătrânul amână mereu să o înfieze pe Otilia și să-i asigure viitorul printr-un act, iar banii îi ține ascunși în casă. Când Costache zace bolnav, Stănică Rațiu îi ia de sub saltea pachetul cu bani, iar bătrânul se prăbușește și moare. Nu lasă niciun testament, așa că Otilia rămâne fără nimic, iar clanul Tulea se ceartă pe avere. Secvența arată limpede viziunea romanului: într-o lume în care banul ține locul legăturilor de familie, grija părintească rămâne o promisiune neîmplinită.
„Tu trebuia să te cuprinzi / De acel farmec sfânt, / Și noaptea candelă s-aprinzi / Iubirii pe pământ.” Cu aceste versuri din „Pe lângă plopii fără soț”, poetul romantic se adresează eternului ideal feminin, care traversează în timp întreaga literatură. Inefabilul feminității reprezintă o constantă a romanului, dar și a poeziei până astăzi. Feminitatea a constituit un motiv al cunoașterii pentru masculinitatea dornică de a descoperi mereu cealaltă jumătate, parte ascunsă, enigmatică. Actantul feminin este jumătatea androginică, iar cunoașterea și întâlnirea femeii reprezintă refacerea androginului, cuplului androginic.
Pornind de la clasificarea lui Lipovetsky se pot creiona trei imagini ale femeii în literatură, cultură: imaginea femeii depreciate, impuse până în zorii secolului XIX, văzută ca un rău necesar, ca o ființă inferioară, izolată în activități fără strălucire. A doua imagine este cea a femeii slăvite, „un chip de-a pururi adorat” (Eminescu, „Pe lângă plopii fără soț”), mesianice, cea a Fecioarei Maria. Această imagine are strălucirea misterului maternal, femeia fiind educatoarea copiilor, considerată zână a căminului, o proiecție ideală a masculinului. Există însă a treia imagine, femeia nedefinită, neînțeleasă de logica masculină, independentă, care presupune îndepărtarea de modelul femeii supuse, casnice.
În această ultimă categorie se poate încadra personajul feminin, Otilia, care pentru Felix este eternul feminin, iar pentru moșierul Pascalopol, o enigmă. Otilia poate fi citită și ca un amestec de farmec și banalitate, care rămâne enigmatică mai ales în ochii lui Felix: oricărui tânăr, fata iubită îi pare la început o enigmă. Personaj principal, eponim, complex, rotund (cf. Forster), Otilia este o ființă lilială, o energie protectoare în familia bătrânului Costache, care se opune energiei anexatoare a Aglaei sau a Auricăi. Mijloacele de caracterizare a Otiliei sunt duale: directe și indirecte. Comportamentul derutant, imprevizibil al Otiliei este sugerat prin autocaracterizare: „Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată.”
Caracterizarea directă a Otiliei se realizează și de către alte personaje prin tehnica modernă a perspectivelor multiple: Otilia e văzută diferit de cei din jur. Pentru Aglae este „stricată”, „dezmățată”, iar pentru Costache este „fe-fetița” lui.
Portretul fizic, realizat direct de către narator, sugerează delicatețe, tinerețe, farmec, cochetărie, inocență, eleganță, rafinament: „un cap prelung și tânăr de fată, încărcat cu bucle, căzând până pe umeri”, „Fata, subțiratică, îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe poale, dar strânsă tare la mijloc”.
Faptele și replicile ei o arată pe Otilia ca pe un personaj complex, greu de prins într-o singură formulă: în câteva clipe poate fi zburdalnică, visătoare și apoi neașteptat de lucidă. La ea copilăria și maturitatea se amestecă: se joacă și aleargă ca un copil, dar își cântărește fără iluzii viitorul de fată fără avere în casa lui moș Costache.
Relația Felix-Otilia este un mijloc important de caracterizare, o relație plină de imprevizibil, cu rol de inițiere pentru Felix. Consider că în cuplul Felix-Otilia, femeia este cea care, plecând cu moșierul bogat, Pascalopol, face un sacrificiu din iubire, dând tânărului posibilitatea de a-și împlini visul: să devină un medic foarte bun. Otilia intuiește cu maturitate și luciditate ambiția lui Felix de a-și face o carieră. Pe de altă parte, se poate spune că strălucirea androginică a cuplului Felix-Otilia e pusă în umbră de capriciile, răsfățul, înclinația spre lux și instabilitatea Otiliei (în „Moara cu noroc” cuplul androginic e dizolvat de zornăitul arginților, în „Ion” de pogoanele Anei, în „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de o moștenire neașteptată). Cuplul Felix-Otilia poate fi unul clasic al cochetei și al ambițiosului, dar și un cuplu romantic, format din două personaje, aflate în antiteză: fata exuberantă și tânărul rațional.
Romanul este unul al inițierii tânărului Felix, orfan care sosește în casa unchiului său, Costache, pentru a-și urma studiile de medicină. La maturizarea lui Felix contribuie și Georgeta, o fată „faină”, cum o prezintă Stănică. În timp ce pe Otilia o iubea pur, cast, dorind-o ca soție, Georgeta reprezintă o iubire profană.
În sinteză, dacă romanul realist este adesea istoria unui eșec, iar iubirea dintre Felix și Otilia eșuează pentru că nu se împlinește matrimonial, „Enigma Otiliei” este roman realist, romanul unui eșec. Modernitatea acestui roman realist constă tocmai în tehnicile de caracterizare a Otiliei, un personaj care rămâne pentru lector o enigmă, ca și Ela din „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”. Deși are puterea omniscienței, Călinescu nu dezvăluie trăirile eroinei, iar Otilia rămâne un mister până la capăt.