În „Povestea lui Harap-Alb” (1877), basmul cult al lui Ion Creangă, relația dintre erou și Spân este axa întregii acțiuni. Fără Spân, fiul craiului ar fi ajuns direct la unchiul său, iar basmul s-ar fi încheiat repede. Prin Spân, drumul devine o succesiune de probe, iar tânărul naiv de la început ajunge împărat. Relația dintre cei doi este una de stăpân și slugă, construită pe un jurământ, dar sensul ei ține de inițiere.
Harap-Alb este mezinul craiului, un tânăr bun, milos, dar lipsit de experiență, care pleacă să ia în stăpânire împărăția unchiului său, Împăratul Verde. Spânul este un personaj fără nume, identificat doar după o trăsătură fizică, pe care tatăl eroului o semnalase ca semn de primejdie: „să te ferești de omul roș, iară mai ales de cel spân”. Social, Spânul ia locul fiului de crai și se dă drept nepotul împăratului. Psihologic, este viclean, răbdător și știe să profite de slăbiciunile celorlalți. Moral, reprezintă răul, înșelăciunea și abuzul de putere.
Relația dintre ei este inegală și se schimbă o singură dată, la final. Tot drumul, Spânul este stăpânul, iar Harap-Alb sluga care nu are voie să spună adevărul. Spânul îl umilește și îi dă probe tot mai grele, cu speranța că va pieri. Fără să vrea, prin aceste încercări îl formează.
Prima secvență care ilustrează relația este scena de la fântână. După ce l-a refuzat de două ori, fiul craiului îl ia pe Spân ca slugă la a treia întâlnire. La o fântână adâncă, Spânul coboară primul și îl îndeamnă și pe el să se răcorească. Tânărul, „boboc în felul său la trebi de aieste”, intră în fântână, iar Spânul pune capacul și îi cere să jure „pe ascuțișul paloșului” că îi va da „ascultare și supunere întru toate”. Condiția jurământului e fixată precis: „atâta vreme să ai a mă sluji, până când îi muri și iar îi învia”. Apoi îi dă numele: „De-acum înainte să știi că te cheamă Harap-Alb”. Scena răstoarnă rolurile și arată trăsătura principală a relației: Spânul câștigă prin înșelăciune, iar eroul pierde prin naivitate.
A doua secvență este demascarea, din final. Harap-Alb se întoarce cu fata Împăratului Roș, dar aceasta îl respinge pe Spân și spune adevărul în fața curții: „Doar n-am venit pentru tine, ș-am venit pentru Harap-Alb, căci el este adevăratul nepot al împăratului Verde.” Spânul, „văzând că i s-a dat vicleșugul pe față”, îi taie capul lui Harap-Alb, strigând că „așa trebuie să pățească cine calcă jurământul”. Calul eroului îl ridică pe Spân în văzduh și îi dă drumul, iar acesta se face „praf și pulbere”. Cu apă moartă și apă vie, fata Împăratului Roș îl învie pe erou. Condiția jurământului s-a împlinit exact: eroul a murit și a înviat, deci este liber.
Spânul funcționează ca un dublu negativ al lui Harap-Alb, o umbră care îl însoțește pe tot drumul și dispare la capătul lui, devenind „praf și pulbere”.
Un prim element de structură relevant pentru relație este motivul jurământului. El leagă începutul și sfârșitul relației. Harap-Alb nu încalcă jurământul nici când ar avea ocazia. Taina e dezvăluită de fata Împăratului Roș, nu de el, iar Spânul îl pedepsește tocmai pe baza unui jurământ pe care eroul nu l-a călcat. Motivul arată trăsătura morală pe care Creangă o pune în centrul personajului: fidelitatea față de cuvântul dat, chiar față de un om care nu o merită.
Un al doilea element este rolul Spânului în structura basmului. Tatăl îl avertizase pe fiu că pe drum va avea nevoie „și de răi, și de buni”. Spânul este răul necesar. Probele pe care i le dă, sălățile din grădina ursului, pielea și capul cerbului, fata Împăratului Roș, sunt tocmai cele prin care Harap-Alb învață curajul, răbdarea și prietenia. Umilința îl ajută să înțeleagă ce înseamnă să fii slugă, idee pe care o spune explicit Sfânta Duminică. Într-o scenă, Spânul îi dă o palmă, iar naratorul explică gestul: „Cu asta a voit Spânul să-și arate arama și să facă pe Harap-Alb ca să-i ia și mai mult frica.” Stăpânul crede că îl îngenunchează, dar de fapt îl călește.
Relația dintre Harap-Alb și Spân arată felul în care Creangă înțelege maturizarea. Binele nu se naște fără încercări, iar cel care îi face rău eroului devine, fără să vrea, unul dintre dascălii lui. La final, Spânul dispare, iar Harap-Alb rămâne cu tot ce a învățat pe drum.