„Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă, publicată în 1877 în revista „Convorbiri literare”, este un basm cult, iar personajul eponim are destinul obișnuit al eroului de basm: pleacă de acasă, trece prin probe și ajunge împărat. Creangă îl construiește însă altfel decât pe Făt-Frumos din basmele populare. Harap-Alb greșește, se sperie, plânge, iar drumul lui este mai ales un drum al maturizării.
Actantul basmului, principal și pozitiv, este Harap-Alb, personaj eponim, un erou atipic. Spre deosebire de un Făt-Frumos din basme, feciorul craiului nu are trăsături fantastice, fiind mai degrabă un om obișnuit, cu slăbiciuni omenești: naiv, plângăreț, amețește când zboară cu calul. El reușește datorită calităților sale umane: este sociabil și trece probele cu ajutorul celor cu care se întovărășește la drum, și milostiv (este răsplătit de Sfânta Duminică, cu sfatul de a lua hainele și armele tatălui de când era mire).
Statutul social al personajului se schimbă de trei ori. La început e mezinul craiului, un fecior de crai care primește misiunea de a ajunge la unchiul său, Împăratul Verde. Pe drum devine sluga Spânului, sub un nume care nu e al lui. La final, după ce și-a recăpătat identitatea, se însoară cu fata Împăratului Roș și devine împărat. Psihologic, pornește ca un tânăr bun, dar lipsit de experiență și încrezător în aparențe. Moral, rămâne de la început până la sfârșit un om care își ține cuvântul, chiar și atunci când îl costă.
Inițierea eroului parcurge trei vârste: fecior de crai, rob al Spânului și împărat. În prima vârstă, feciorul cel mic este „boboc în felul său la trebi de aieste”, naiv, neinițiat. Se lasă condus de aparențe și nu are încredere în Sfânta Duminică atunci când aceasta i se înfățișează îmbrăcată zdrențuros sau lovește cu frâul calul cel slab care mănâncă jăratic.
Trăsătura principală care se vede în evoluția lui Harap-Alb este naivitatea, care se transformă treptat în înțelepciune. Prima secvență care o ilustrează este întâlnirea cu Spânul. Tatăl îl sfătuise limpede „să te ferești de omul roș, iară mai ales de cel spân”. Spânul îi iese în cale de trei ori, iar a treia oară fiul craiului îl ia slugă. Apoi, la fântână, acceptă să coboare să se răcorească, „fără să-i trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla”. Spânul pune capacul, îi ia cartea, banii și armele și îl obligă să jure supunere. Greșeala e a unui om care încă nu știe să deosebească binele de rău după aparență. Tot aici primește și numele: „De-acum înainte să știi că te cheamă Harap-Alb”.
A doua secvență arată cealaltă față a aceleiași trăsături: tânărul învață. După ce aduce sălățile din grădina ursului, Harap-Alb e trimis după pielea și capul cerbului și se plânge Sfintei Duminici că s-au adunat prea multe necazuri deodată. Sfânta Duminică îi explică sensul probelor: „Când vei ajunge și tu odată mare și tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr și vei crede celor asupriți și necăjiți, pentru că știi acum ce e necazul.” Suferința devine școală. În ultima probă, la curtea Împăratului Roș, eroul nu mai lucrează singur. Îi primește ca tovarăși pe Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă, iar ei îl ajută să treacă încercările. Ce învățase din slugărnicie se transformă în capacitatea de a aduna oameni în jurul lui.
Caracterizat direct și indirect prin faptele sale, Harap-Alb dobândește înțelepciune în urma probelor la care este supus.
Un prim element de construcție relevant este numele. „Harap” este un cuvânt vechi pentru rob, slugă, iar „alb” trimite la originea lui nobilă. Numele dat de Spân fixează deci contradicția în care trăiește personajul pe tot parcursul drumului: e fiu de crai, dar e silit să slujească. Când Spânul este demascat și ucis, iar Harap-Alb este readus la viață, eroul iese din această situație. De aceea numele rămâne, dar sensul lui se schimbă: nu mai arată o umilință, ci drumul parcurs.
Al doilea element sunt modalitățile de caracterizare. Caracterizarea directă vine de la narator, care comentează adesea cu umor faptele personajului, și de la alte personaje. Sfânta Duminică îl numește „luminate crăișor”, iar Spânul îl umilește și îl lovește, „ca să-i ia și mai mult frica”. Caracterizarea indirectă se face prin fapte, vorbe și relații. Harap-Alb își ține jurământul față de Spân chiar și când ar putea să-l încalce, iar asta spune despre el mai mult decât orice portret.
Harap-Alb nu este un erou perfect, ci un tânăr care învață din greșeli. Creangă îl umanizează prin slăbiciuni și îl duce la capătul drumului nu prin puteri miraculoase, ci prin răbdare, credință în cuvântul dat și prin ajutorul celor pe care a știut să-i accepte lângă el. De aceea basmul poate fi citit și ca o poveste despre maturizare.