„O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale, jucată pentru prima dată în 1884, pornește de la o scrisoare de dragoste. Autorul ei este prefectul Ștefan Tipătescu, iar destinatara, Zoe, soția lui Zaharia Trahanache, cel mai important om al partidului din oraș după prefect. Relația dintre cei doi este secretul pe care se sprijină toată acțiunea: când scrisoarea ajunge la adversar, intimitatea lor devine o chestiune politică.
Ștefan Tipătescu, numit de prieteni „Fănică”, este prefectul județului, deci omul cu cea mai mare putere din oraș. Se prezintă ca un om care s-a sacrificat pentru partid și pentru prieteni. În fața lui Farfuridi spune că și-a „sacrificat cariera” ca să rămână în județ și să organizeze partidul. Psihologic, e impulsiv și orgolios. Se aprinde repede, amenință, dar cedează când e pus în fața unei alegeri personale. Zoe este soția lui Trahanache, femeie cu poziție în societatea orașului, respectată de toți. Psihologic, se sperie, dar se adună repede și știe exact ce vrea. Moral, amândoi trăiesc o relație ascunsă de soțul ei, care e în același timp prietenul cel mai apropiat al prefectului. Ce îi preocupă în piesă nu este vina față de Trahanache, ci teama de scandal.
Relația dintre ei este o legătură veche, de „opt ani de zile”, cum spune Zoe, construită pe iubire, dar și pe păstrarea aparențelor. În momentul de criză, raportul de forțe iese la iveală: Tipătescu are puterea publică, dar Zoe ia deciziile. El vrea să lupte cu Cațavencu, ea vrea să scape de scandal cu orice preț. Până la urmă, voința ei se impune.
Prima scenă care ilustrează relația este discuția din actul al II-lea, după arestarea lui Cațavencu. Tipătescu îi propune o soluție romantică: „Să fugim împreună...”. Zoe o respinge imediat, în numele aparențelor: „Ești nebun? dar Zaharia? dar poziția ta? dar scandalul...”. Apoi vine cu propria soluție: „Să sprijinim candidatura lui Cațavencu!” Prefectul refuză, iar Zoe trece la amenințări și lacrimi. Îi reproșează că își pune „nimicurile” politice „mai presus” de rușinea ei și spune că e hotărâtă să lupte chiar cu el: „am să lupt! și cu tine am să lupt din toate puterile”. Scena arată cine conduce în cuplu. Iubirea lui Tipătescu e sinceră, dar Zoe o folosește ca argument, iar prefectul, „în luptă cu el însuși”, cedează pas cu pas.
A doua scenă este monologul lui Tipătescu din actul al IV-lea (scena a IV-a), după ce îl cunoaște pe Agamemnon Dandanache, candidatul impus de la centru, și află că acesta păstrează scrisoarea compromițătoare cu care și-a obținut candidatura. Rămas singur, prefectul își rezumă situația: „Iaca pentru cine sacrific de atâta vreme liniștea mea și a femeii pe care o iubesc”. Monologul arată că, pentru el, relația cu Zoe și poziția politică sunt legate în același joc. Sacrificiul pe care îl invocă nu mai are obiect, pentru că toate eforturile lor duc la alegerea unui om pe care niciunul nu l-a dorit. În actul al IV-lea, când scrisoarea se întoarce la Zoe, cei doi își recapătă liniștea, iar cuplul rămâne neatins, la fel ca toată lumea piesei.
Un prim element de structură relevant pentru relație este conflictul. Conflictul principal al comediei opune tabăra prefectului taberei lui Cațavencu, iar miza lui e chiar scrisoarea de dragoste. Relația dintre Zoe și Tipătescu nu e doar un episod lateral, ci cauza care pune în mișcare întreaga acțiune. În plus, între cei doi apare un conflict secundar, despre cum trebuie tratat șantajul. De felul în care se rezolvă acest conflict depinde evoluția acțiunii din actul al II-lea.
Un al doilea element sunt didascaliile, care arată ce se ascunde sub replici. În scena din actul al II-lea, Zoe vorbește „înecată”, „zdrobită”, apoi deodată își recapătă „toată energia”. Tipătescu este „descurajat”, apoi „în luptă cu el însuși”. Notațiile autorului urmăresc cum se schimbă raportul dintre cei doi în câteva minute. Tot didascaliile arată cum își păstrează aparențele: în public, prefectul și soția prietenului său se poartă firesc, iar Trahanache, chiar și după ce a văzut scrisoarea la Cațavencu, o numește „plastografie”.
Relația dintre Zoe și Tipătescu este unul dintre resorturile principale ale comicului în „O scrisoare pierdută”. Caragiale nu o judecă direct. O arată ca pe o parte din lumea piesei, în care sentimentele personale și interesele politice se amestecă atât de mult încât nu se mai pot despărți. Scandalul de care se tem toți nu izbucnește niciodată, iar la final nimic nu s-a schimbat.