În „O scrisoare pierdută”, comedia lui I. L. Caragiale jucată pentru prima dată în 1884, Nae Cațavencu este adversarul taberei aflate la putere și, pentru o bună parte din piesă, omul care deține cea mai puternică armă: scrisoarea de dragoste a prefectului către Zoe. Caragiale îl construiește ca pe un tip comic, demagogul, dar îi dă destule trăsături individuale încât personajul să rămână viu și după ce râsul trece.
Statutul social al lui Cațavencu este fixat în lista personajelor, cu titluri care sună pompos: „avocat, director-proprietar al ziarului Răcnetul Carpaților”, fondator și președinte al unei societăți numite „Aurora economică română”. E un om cu carte, cu un ziar și cu un grup de susținători, dar fără funcție în stat. Psihologic, este ambițios și nerăbdător, sigur pe el când are un avantaj și umil când îl pierde. Moral, nu are principii. Vorbește despre patrie, progres și onestitate, dar se folosește de o scrisoare privată ca să obțină un post.
Trăsătura dominantă a personajului este demagogia, adică distanța dintre cuvintele mari pe care le rostește și interesul mărunt pe care îl urmărește. O primă scenă care o ilustrează este confruntarea cu Tipătescu, din actul al II-lea. Cațavencu începe cu fraze despre țară, dar prefectul îl oprește și îi cere să spună direct ce vrea. Răspunsul trădează tot personajul: „Vreau... mandatul de deputat, iată ce vreau: nimic altceva! nimic! nimic!” Imediat după aceea trece la un ton rugător și cald, promițând că, în ziua alegerii, prefectul va primi scrisoarea. Scena arată cum patriotismul declarat e doar ambalajul unui șantaj.
A doua scenă este discursul de la întrunirea electorală din actul al III-lea. Cațavencu urcă la tribună și, după didascalie, „luptă ostentativ cu emoția care pare a-l birui”. Începe cu plânsul: „Iertați-mă, fraților, dacă sunt mișcat, dacă emoțiunea mă apucă așa de tare...”. Apoi trece la program și rostește fraze care se anulează singure: „Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvârșire.” Publicul lui aplaudă fiecare frază, iar comicul vine din faptul că nimeni nu observă că discursul nu spune nimic. Demagogul se bazează tocmai pe asta.
Un prim element de construcție relevant sunt didascaliile, singurul loc în care autorul vorbește direct. Caragiale nu îl judecă pe Cațavencu, dar îi descrie gesturile cu precizie: „își trage batista și-și șterge cu eleganță avocățească fruntea”, „plânsul îl îneacă”. Din aceste notații, cititorul înțelege că emoția e jucată. Tot prin didascalii se vede și căderea personajului. În actul al IV-lea, după ce pierde scrisoarea în bătaia de la întrunire, Cațavencu nu mai are nimic de oferit, iar Zoe îi spune: „A! s-a întors jocul, d-le Cațavencu”. Omul care impunea condiții ajunge să implore: „Doamnă, pentru Dumnezeu!”.
Un al doilea element este limbajul, prin care Caragiale realizează caracterizarea indirectă. Cațavencu folosește neologisme și formule solemne pe care nu le stăpânește, pronunță „soțietate” în loc de „societate” și construiește fraze care sună bine, dar nu au logică. În finalul piesei, amețit, ține un toast în care reia aceleași formule: „După lupte seculare, care au durat aproape treizeci de ani, iată visul nostru realizat!” Contradicția din aceeași frază, secole și treizeci de ani, rezumă personajul: un om care se îmbată de propriile cuvinte fără să le asculte.
Nae Cațavencu este un personaj comic, dar nu un simplu caraghios. Este inteligent, știe să profite de ocazii și are, pentru câteva scene, soarta celorlalți în mână. Caragiale îl arată învins de întâmplare, nu de o forță morală superioară. La sfârșit se împacă cu adversarii și conduce chiar sărbătoarea celui care l-a învins, pentru că în lumea piesei nimeni nu rămâne cu adevărat pe dinafară, iar cuvintele mari nu obligă pe nimeni la nimic.