„O scrisoare pierdută” este o comedie de Ion Luca Caragiale, jucată în premieră pe scena Teatrului Național din București în noiembrie 1884 și tipărită în „Convorbiri literare” în 1885. Aparține genului dramatic: textul e scris pentru a fi jucat, acțiunea înaintează prin replicile personajelor, iar vocea autorului se aude doar în didascalii. Specia este comedia de moravuri, pentru că râsul nu țintește un singur om, ci obiceiurile unei întregi lumi politice de provincie.
Prin exactitatea cu care observă o lume anume, piesa aparține realismului. Personajele vorbesc limba vremii lor, cu toate deformările ei, iar intriga pornește de la mecanismul real al unor alegeri din vremea autorului. În același timp, construcția personajelor ca tipuri, fiecare definit de o trăsătură dominantă, leagă comedia de tradiția clasică.
Tema este lupta pentru putere în timpul unor alegeri. Prima didascalie fixează locul și timpul cu o precizie care, de fapt, generalizează: „În capitala unui județ de munte, în zilele noastre.” Județul nu are nume, deci poate fi oricare, iar „zilele noastre” erau, pentru spectatorul din 1884, chiar prezentul lui. Viziunea lui Caragiale este critică, dar autorul nu ține predici. Nu comentează nimic din afară; lasă personajele să vorbească până se dau de gol singure. Trahanache descrie lumea piesei fără să-și dea seama, când vorbește despre „o soțietate fără moral și fără prințip”. Felul în care pronunță „societate” și „principiu” spune mai mult decât replica însăși.
Titlul numește obiectul care pornește acțiunea: scrisoarea de dragoste trimisă de prefectul Ștefan Tipătescu Zoei, soția lui Zaharia Trahanache. Articolul nehotărât face din ea o scrisoare oarecare, una dintre multe posibile. Participiul „pierdută” îi rezumă traseul. Zoe o pierde, Cetățeanul turmentat o găsește, Cațavencu i-o ia și o pierde la rândul lui, apoi Cetățeanul o găsește din nou, în căptușeala unei pălării, și o duce Zoei. În ultimul act apare și o a doua scrisoare, cea cu care Dandanache și-a obținut candidatura. Prin ea, titlul capătă un sens mai larg: povestea s-a mai întâmplat și se va mai întâmpla.
Conflictul principal opune două tabere care vor același lucru. De o parte stau prefectul, Zoe și Trahanache, președinte în mai toate comitetele orașului. De cealaltă parte, avocatul Nae Cațavencu, directorul ziarului „Răcnetul Carpaților”, ține scrisoarea și o folosește ca mijloc de șantaj: cere să fie susținut drept candidat. Un al doilea conflict se naște chiar în tabăra prefectului. Farfuridi și Brânzovenescu bănuiesc că sunt trădați, iar Farfuridi o spune pe față: „trădare să fie, dacă o cer interesele partidului, dar s-o știm și noi!” Niciuna dintre părți nu apără o idee. Fiecare apără un loc.
Piesa are patru acte, împărțite în scene, iar tensiunea crește după momentele subiectului. Actul I cuprinde expozițiunea și intriga: Tipătescu citește indignat articolul din ziar, apoi Trahanache aduce vestea că adversarul are scrisoarea. În actul al II-lea acțiunea se complică. Arestarea lui Cațavencu nu aduce scrisoarea înapoi, iar Zoe îl convinge pe Tipătescu să-l susțină pe șantajist. Chiar atunci sosește o depeșă de la centru: „Cu orice preț, dar cu orice preț, colegiul d-voastră al II-lea trebuie să aleagă pe d. Agamemnon Dandanache.” Actul al III-lea, întrunirea electorală, aduce punctul culminant. Trahanache scoate o poliță cu care Cațavencu ridicase „cinci mii de lei de la Soțietate”, deci are acum și el o armă, iar întrunirea se termină în bătaie. În învălmășeală, Cațavencu pierde pălăria în care ascunsese scrisoarea. Actul al IV-lea aduce deznodământul: scrisoarea se întoarce la Zoe, Cațavencu rămâne fără putere, iar Dandanache este ales.
Piesa se deschide cu Tipătescu citind din ziar că este un „vampir”, în timp ce Pristanda repetă ca un ecou tot ce aude. La „Murdar!” polițaiul răspunde „Curat murdar!”. Ticul lui, un „curat” pus în fața oricărui cuvânt, arată din prima scenă cum circulă limbajul în această lume: cuvintele se aprobă, nu se cântăresc. Finalul reia procedeul la scară mare. Cațavencu, amețit, ține un toast despre progres, „ieri obscuritate, azi lumină!”, iar Pristanda încheie piesa cu „Curat constituțional! Muzica! Muzica!”. Toată lumea se sărută. Între prima și ultima scenă nu s-a schimbat nimic esențial: aceiași oameni sunt la putere, iar adversarii de ieri ciocnesc paharele. Simetria dintre incipit și final închide piesa într-un cerc.
Caragiale lucrează cu tipuri comice, fiecare recognoscibil după o replică. Trahanache, trecut în lista personajelor drept „prezidentul” unui șir întreg de comitete și comiții, repetă „Ai puțintică răbdare”. Formula îl arată încet și placid, dar tot el, cu aceeași răbdare, găsește polița care îl neutralizează pe Cațavencu. Cațavencu este demagogul. Vorbește frumos despre țară, iar frazele i se anulează singure: „Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvârșire.” Discursul lui Farfuridi se prăbușește într-o dilemă fără ieșire: „ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo”. Dandanache, „vechi luptător de la 48”, e peltic și uituc, dar mai descurcăreț decât toți. Nu are de gând să înapoieze scrisoarea care l-a făcut candidat: „La un caz iar... pac! la «Răsboiul»”.
Cetățeanul turmentat e singurul personaj care nu vrea nimic pentru el. Întrebarea lui, „eu pentru cine votez?”, revine de mai multe ori, iar ceilalți o ocolesc. Tipătescu îl expediază cu „Votează pentru cine poftești...”. Răspunsul vine abia în ultimul act. Drept mulțumire pentru scrisoare, Zoe îi cere lui Cațavencu să-i scrie cetățeanului buletinul, iar pe buletin stă numele candidatului impus, „Agamiță Dandanache”. Singurul alegător onest votează un om pe care nu-l cunoaște, cu buletinul scris de șantajist.
Comicul are mai multe surse, care se sprijină una pe alta. Circulația scrisorii produce comicul de situație, pentru că fiecare schimbare de proprietar răstoarnă raportul de forțe. Zoe o spune limpede când află că scrisoarea s-a pierdut: „A! s-a întors jocul, d-le Cațavencu”. Comicul de limbaj vine din cuvintele deformate („soțietate”, „prințip”, „bampir”) și din ticuri. Comicul de caracter stă în distanța dintre vorbe și fapte: Cațavencu vorbește despre patrie și practică șantajul. Didascaliile participă și ele la comic. Farfuridi începe să vorbească „emoționat și asudând”, apoi autorul notează, aproape la fiecare frază, că „se încurcă”, că „se șterge”, că „se îneacă mereu”. Cititorul vede cum omul pierde controlul frazei.
„O scrisoare pierdută” arată o lume în care cuvintele mari, patrie, constituție, onestitate, nu mai au legătură cu faptele. Caragiale nu salvează pe nimeni, dar nici nu condamnă direct. Îmbrățișarea generală din final spune destul, iar Cațavencu o formulează singur, cu paharul în mână: „toți ne iubim țara, toți suntem români!… mai mult, sau mai puțin onești!”