„Iona” de Marin Sorescu a fost publicată pentru prima dată în revista „Luceafărul”, în ianuarie 1968, iar autorul a numit-o „tragedie în patru tablouri”. Mai târziu a devenit prima piesă dintr-o trilogie dramatică intitulată „Setea muntelui de sare”, alături de „Paracliserul” și „Matca”. Este un text dramatic postbelic, scris în anii în care poezia și teatrul românesc își recâștigau libertatea de expresie. Sorescu pornește de la povestea biblică a proorocului Iona, înghițit de un pește uriaș, dar o transformă într-o parabolă despre singurătatea omului modern.
Două trăsături leagă piesa de noua dramaturgie a perioadei. Prima este reinterpretarea mitului. În Biblie, Iona fuge de o misiune divină și e pedepsit, apoi salvat. La Sorescu, Iona e un pescar obișnuit, fără nicio vină declarată, care se află de la început „în gura peștelui”. Mitul rămâne doar cadrul, iar întrebările sunt ale omului de azi: cine sunt, unde mă aflu, există o ieșire. A doua trăsătură este amestecul de tragic și comic. Replicile lui Iona sunt adesea glume, jocuri de cuvinte, observații absurde despre pești și nori, dar sub ele se aude disperarea unui om care nu găsește răspunsuri. Sorescu nu desparte registrele, ci le pune în aceeași frază.
Tema piesei este condiția omului singur în fața existenței și a morții, căutarea sensului și a propriei identități. Viziunea autorului e aceea a unei lumi închise, în care fiecare ieșire duce într-un alt spațiu închis. Omul nu poate schimba această ordine, dar poate să-și păstreze demnitatea prin luciditate, prin cuvânt și prin gestul liber de la final.
O primă secvență semnificativă pentru temă este pierderea ecoului, în primul tablou. Iona își strigă numele în pustietatea mării și așteaptă ecoul, care nu mai vine: „Gata și cu ecoul meu...”. Autorul însuși explică, în prefața piesei, importanța momentului: „Cred că lucrul cel mai îngrozitor din piesă e când Iona își pierde ecoul.” Ecoul era ultima formă de companie, dovada că vocea omului ajunge undeva. Fără el, Iona rămâne cu adevărat singur. Tot în acest tablou apare și ironia amară a pescarului ghinionist, care își ia cu el un acvariu cu pești deja prinși. Personajul își construiește iluzia unui succes pe care marea nu i-l dă.
A doua secvență este finalul, din tabloul al patrulea. Iona a spintecat pe rând burțile peștilor care l-au înghițit și a ajuns, în sfârșit, afară. Privește orizontul și nu vede decât „un șir nesfârșit de burți. Ca niște geamuri puse unul lângă altul”. Libertatea pe care o căuta se dovedește încă o închisoare. Atunci încearcă să-și amintească viața de dinainte și descoperă că a uitat numele lucrurilor și al oamenilor, până când își regăsește numele: „Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona.” Concluzia lui este că direcția a fost greșită: „E invers. Totul e invers.” Gestul final, în care își spintecă propria burtă, are sensul unei căutări în sens opus, spre interior: „Răzbim noi cumva la lumină.” Piesa se încheie ambiguu, dar nu fără speranță.
Un prim element de structură relevant sunt didascaliile, care au în această piesă o importanță neobișnuită. Chiar la început, autorul precizează: „Ca orice om foarte singur, Iona vorbește tare cu sine însuși, își pune întrebări și-și răspunde”. Indicația explică forma întregului text: piesa are un singur personaj care vorbește, iar dialogul se face între cele două voci ale lui Iona. Tot didascaliile construiesc spațiile simbolice ale fiecărui tablou: gura imensă de pește din primul, interiorul primului pește în al doilea, o „mică moară de vânt” în al treilea, o gură de grotă și „ceva ca o plajă” în ultimul.
Un al doilea element este structura în patru tablouri, care urmează un drum. Iona trece de la spațiul deschis al mării la spațiile tot mai strâmte din interiorul peștilor, apoi la o ieșire care se dovedește înșelătoare. Tablourile nu sunt legate printr-o intrigă clasică, cu conflict între personaje, ci prin evoluția gândurilor protagonistului. Conflictul este interior și existențial: omul se confruntă cu limitele condiției sale, nu cu un adversar.
Limbajul susține viziunea piesei. Iona vorbește simplu, cu expresii de zi cu zi („Nici o grijă”, „Ce mare bogată avem!”), dar formulează adevăruri grele în propoziții scurte, aproape proverbiale: „Neglijezi azi, neglijezi mâine, ajungi să nu-ți mai vezi fratele.” Imaginile sunt concrete (năvodul, acvariul, banca de lemn pe care ar vrea s-o construiască în mijlocul mării) și capătă sensuri simbolice fără să-și piardă legătura cu realitatea.
„Iona” este o tragedie fără eroi mari și fără lovituri de teatru. Sorescu arată un om obișnuit care descoperă că lumea e alcătuită din cercuri închise și că singurul drum rămas e cel spre sine. Piesa nu dă o soluție, dar păstrează gestul personajului care refuză să stea pe loc.