„Testament” stă în fruntea volumului „Cuvinte potrivite”, cu care Tudor Arghezi a debutat în volum în 1927. Poezia care deschide cartea explică de ce există cartea. Este o artă poetică: poetul spune ce înseamnă pentru el să scrie și ce lasă după el. Textul aparține modernismului interbelic, iar asta se vede direct în pagină. Cele cinci strofe au număr inegal de versuri, iar limbajul pune alături registre care de obicei nu se întâlnesc. Mai important, poezia primește ca materie chiar ceea ce tradiția lăsa deoparte: „Din bube, mucegaiuri și noroi / Iscat-am frumuseți și prețuri noi.”
Tema este creația poetică, văzută ca muncă și ca moștenire. Viziunea lui Arghezi pornește de la o idee simplă și incomodă: poezia nu coboară din cer, se lucrează, cum se lucrează pământul. Poetul nu vorbește numai în numele lui. În spatele lui stă un șir lung de oameni care au muncit fără să știe carte, iar cartea lui este primul loc în care suferința lor ajunge să fie spusă.
În sens propriu, testamentul este actul prin care cineva își lasă bunurile urmașilor. Primul vers păstrează tonul acesta de act oficial, „Nu-ți voi lăsa drept bunuri, după moarte”, dar îl golește de avere: singurul bun lăsat este „un nume adunat pe o carte”. Cuvântul din titlu trimite și la cele două părți ale Bibliei, Vechiul și Noul Testament. Textul susține această a doua lectură prin cuvinte ca „hrisovul”, „icoane”, „Dumnezeu de piatră”, așa că moștenirea devine spirituală, iar cartea capătă autoritatea unei scrieri de temelie.
Lirismul este subiectiv și adresat. Eul liric se arată prin verbe și pronume de persoana I („Nu-ți voi lăsa”, „Eu am ivit”) și vorbește direct cu un fiu: „Cartea mea-i, fiule, o treaptă.” Fiul poate fi citit ca urmaș în sens larg, adică cititorul care preia cartea. Relația tată-fiu se prelungește în trecut prin versul „De la străbunii mei până la tine”. Poetul se așază astfel la mijlocul unui lanț. Înaintea lui sunt strămoșii care au urcat „pe brânci”; după el vine cel care trebuie să urce mai departe.
Imaginea cărții-treaptă organizează prima strofă. O treaptă nu e un loc în care rămâi, ci unul pe care calci ca să ajungi mai sus. Strămoșii au urcat „prin râpi și gropi adânci”, iar cartea marchează punctul până la care au ajuns ei și de unde poate porni fiul.
A doua strofă, de numai patru versuri, schimbă metafora. Cartea devine „hrisovul vostru cel dintâi”. În Evul Mediu românesc, hrisovul era actul domnesc care servea drept titlu de proprietate sau de privilegiu. Robii „cu saricile” nu primiseră niciodată un asemenea act. Primul lor document este cartea scrisă de urmașul lor.
Strofa a treia, cea mai lungă, descrie meșteșugul. Versul „Sapa-n condei și brazda-n călimară” face din unealta țăranului unealta scriitorului, iar brazda devine rând scris. Urmează o serie de transformări, toate la persoana I: „Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite / Eu am ivit cuvinte potrivite”, „Făcui din zdrențe muguri și coroane”, „Veninul strâns l-am preschimbat în miere”. Fiecare vers pune alături o materie umilă și rezultatul ei înalt. Contează ce face poetul cu materia, nu de unde vine ea. Formula „cuvinte potrivite”, care dă și titlul volumului, numește tocmai acest efort: cuvinte alese și așezate cu migală.
În strofa a patra apare cea mai aspră imagine a poeziei. Durerea strămoșilor, strânsă „pe-o singură vioară”, îl face pe stăpân să joace, dar „ca un țap înjunghiat”. Comparația e violentă, și e voit așa: poezia nu consolează, ci întoarce suferința spre cel care a provocat-o. Tot aici stau versurile despre „bube, mucegaiuri și noroi”, prin care Arghezi lărgește domeniul poeziei. Urâtul poate deveni frumos dacă trece prin munca artistului, idee pe care manualele o numesc estetica urâtului.
Ultima strofă pune față în față două lumi. „Domnița suferă în cartea mea”, întinsă „leneșă pe canapea”: cititorul privilegiat se emoționează comod. De cealaltă parte stă cel care a scris: „Robul a scris-o, Domnul o citește”. Antiteza rob-stăpân e dusă până la capăt în ultimele versuri, pentru că stăpânul citește fără să știe că în adâncul cărții „Zace mânia bunilor mei.”
Primul și ultimul vers arată drumul pe care îl face poezia. Incipitul vorbește despre moarte și bunuri, cu calmul unui act notarial. Finalul vorbește despre mânie, adică despre ceva care n-a murit odată cu strămoșii. Cartea pornește ca bun lăsat moștenire și se încheie ca o forță păstrată.
Limbajul susține chiar ideea poeziei. Arghezi pune alături cuvinte vechi, de cancelarie și de biserică („hrisovul”, „icoane”), cuvinte de la țară („sapa”, „brazda”, „plăvani”) și cuvinte dure („bube”, „noroi”, „veninul”). Amestecul arată în text ceea ce strofele afirmă: orice cuvânt poate intra în poezie dacă e pus la locul potrivit. Rima e în mare parte împerecheată („moarte / carte”, „vine / tine”) și leagă versurile două câte două. Măsura variază însă, iar versul scurt „Prin râpi și gropi adânci” rupe ritmul tocmai acolo unde e vorba de urcușul greu. Inversiunile („Iscat-am frumuseți”, „Făcui din zdrențe”) dau textului un aer vechi, potrivit unui testament.
„Testament” răspunde la întrebarea ce este poezia printr-o imagine concretă: o treaptă construită din munca altora, lăsată celui care vine. Poetul lui Arghezi este un meșteșugar, care nu inventează din nimic, ci prelucrează tot ce a primit, inclusiv urâtul și durerea. De aceea poezia se citește ca program al modernismului românesc și, în același timp, ca un gest de fidelitate față de cei care n-au avut glas.