„Riga Crypto și lapona Enigel” a fost publicată de Ion Barbu în 1924 și inclusă apoi, în 1930, în volumul „Joc secund”, în ciclul „Uvedenrode”. Poemul aparține modernismului interbelic, dar are forma unei balade: spune o poveste, are personaje și dialog. Barbu folosește această formă veche ca să vorbească despre o temă abstractă, cunoașterea și limitele ei.
Încadrarea în modernism se sprijină pe două trăsături. Prima este caracterul intelectual și ambiguu al poeziei. Povestea iubirii dintre un rege al ciupercilor și o fată din nord nu poate fi citită literal. Personajele și obiectele sunt simboluri, iar sensul se construiește prin interpretare. A doua trăsătură este limbajul neobișnuit: cuvinte rare sau arhaice („pădureți”, „puiacă”, „măsălarița”), inversiuni și combinații surprinzătoare, precum Crypto numit „regele-ciupearcă”. Poezia cere atenție și nu oferă sensul direct.
Tema poemului este o iubire imposibilă, pentru că cei doi țin de lumi care nu se pot întâlni, iar sub această poveste se află tema cunoașterii. Viziunea lui Barbu este aceea a unui univers ordonat pe trepte. Fiecare ființă are locul ei, iar încercarea de a urca prea sus, fără să ai natura potrivită, duce la dezastru. Omul, reprezentat de Enigel, poate aspira spre lumină. Ființa inferioară, reprezentată de Crypto, e distrusă de ea.
O primă imagine poetică relevantă pentru temă este cea a chemărilor lui Crypto. Lapona se oprește să se odihnească în poiana lui, în drumul ei spre sud, iar regele-ciupercă o îmbie: „Enigel, Enigel, / Ți-am adus dulceață, iacă. / Uite fragi, ție dragi”. Darurile sunt dulci, răcoroase, legate de pădure și de umbră. A doua chemare merge mai departe: „Dacă pleci să culegi, / Începi, rogu-te, cu mine.” Crypto se oferă pe sine. Enigel refuză cu blândețe și dă chiar motivul: „Și ești umed și plăpând: / Teamă mi-e, te frângi curând, / Lasă. – Așteaptă de te coace.” Cele trei chemări și cele trei refuzuri arată că diferența dintre ei nu e de sentiment, ci de natură.
A doua imagine esențială este răspunsul Enigelei, care explică lumea ei. Lapona vine „În țări de gheață urgisită” și trăiește cu gândul la soare: „Mă-nchin la soarele-nțelept, / Că sufletu-i fântână-n piept”. Pentru ea, lumina e principiul cunoașterii, iar umbra e locul în care „numai carnea crește”. Crypto se retrage spre umbră, dar soarele se oglindește în el, iar lumina îl distruge: „Și sucul dulce înăcrește! / Ascunsa-i inimă plesnește”. Finalul spune explicit sensul: „Că sufletul nu e fântână / Decât la om, fiară bătrână, / Iar la făptură mai firavă / Pahar e gândul, cu otravă”. Ce pentru om e drum spre cunoaștere, pentru Crypto e otravă.
Titlul este un prim element de compoziție relevant. El numește cele două personaje și le fixează lumile. „Riga” este un cuvânt vechi pentru rege, iar numele „Crypto” sugerează ceva ascuns, lucru confirmat în text de sintagma „inimă ascunsă”. „Enigel” este lapona, locuitoarea unor ținuturi reci din nord. Titlul anunță deci întâlnirea dintre o ființă a umbrei și una care caută lumina, adică exact conflictul poemului.
Un al doilea element este structura în ramă. Poemul începe cu o nuntă reală, la care un nuntaș îl roagă pe un „menestrel trist” să spună povestea: „Zi-mi de lapona Enigel / Și Crypto, regele-ciupearcă!”. Povestea propriu-zisă este deci un cântec spus la o nuntă, iar în interiorul ei are loc o nuntă ratată. Cele două nunți se oglindesc: una are loc între oameni, cealaltă eșuează pentru că mirii aparțin unor lumi diferite. Tehnica dă textului caracterul de baladă și îl distanțează de lirica de confesiune.
Prozodia întărește forma de baladă. Versurile sunt scurte, cu rimă bogată și adesea neașteptată („Crypto” rimează cu „fript-o” și „înfipt-o”), iar dialogul dintre personaje are un ritm de joc, aproape de cântec. Muzicalitatea ușoară contrastează cu seriozitatea ideii și face finalul mai amar.
„Riga Crypto și lapona Enigel” e o poveste de iubire care vorbește, de fapt, despre cunoaștere. Barbu arată o lume în care fiecare ființă are o limită, iar încercarea de a o depăși fără pregătire se plătește. Crypto nu e pedepsit pentru o vină, ci pentru că a vrut ceva ce natura lui nu putea primi.