Iona, personajul din drama cu același nume a lui Marin Sorescu, publicată în 1968, este singurul personaj care vorbește în toată piesa. Ceilalți doi, Pescarul I și Pescarul II, sunt figuranți care trec prin scenă cu câte o bârnă în spinare și nu scot niciun cuvânt. De aceea, construcția lui Iona este, în același timp, construcția întregului text. Sorescu îl creează ca pe o ipostază a omului singur, pus în fața unor întrebări fără răspuns.
Statutul social al personajului e sugerat din lista personajelor, unde apare simplu: „IONA, pescar”. Este un pescar fără noroc, care visează la peștele cel mare și nu prinde nimic. Are familie, o soție și doi copii pe care îi pomenește în treacăt, dar în piesă e mereu singur. Psihologic, e un om lucid, ironic, care glumește ca să nu dispere. Vorbește mult, pentru că vorbirea îl ține în viață. Moral, nu are nicio vină în sensul poveștii biblice. Nu fuge de nicio misiune și nu e pedepsit pentru ceva anume. Soarta lui nu e o sancțiune, ci condiția omului în general.
Trăsătura dominantă a lui Iona este nevoia de a înțelege și de a nu renunța, chiar și atunci când orice ieșire pare închisă. O primă secvență care o ilustrează este momentul în care Iona, ajuns în burta primului pește, își dă seama că mai are la el cuțitul. În loc să se lase mistuit, Iona glumește cu peștele care l-a înghițit fără să bage de seamă ce are asupra lui. Constatarea lui are forma unei maxime: „Ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice suflet.” Cuțitul devine mijlocul prin care personajul va spinteca, rând pe rând, burțile peștilor. Secvența arată un om care nu acceptă să fie doar victimă, ci caută în orice situație un gest posibil.
A doua secvență este finalul. Ajuns la capătul drumului, Iona privește orizontul și vede doar „un șir nesfârșit de burți”. Încearcă să-și amintească viața și își dă seama că a uitat totul, până și numele lucrurilor. Își regăsește, în cele din urmă, identitatea: „Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona.” Recunoaște apoi că direcția a fost greșită, „E invers. Totul e invers.”, dar nu cedează: „Dar nu mă las. Plec din nou.” Gestul final, în care își spintecă propria burtă, păstrează trăsătura personajului până la capăt. Iona continuă să caute, de data aceasta în interior.
Un prim element de construcție relevant este dedublarea, anunțată chiar de autor într-o didascalie: „Ca orice om foarte singur, Iona vorbește tare cu sine însuși, își pune întrebări și-și răspunde”. Personajul își pune singur replicile, se contrazice, se ceartă cu sine și se consolează. Modul acesta de a vorbi face din monolog un dialog interior și îl caracterizează indirect mai bine decât orice descriere. Iona e în același timp cel care întreabă și cel care răspunde, cel care se teme și cel care glumește.
Un al doilea element este numele personajului. El trimite la proorocul biblic, dar Sorescu îi dă și un sens personal. În prefața piesei, autorul explică momentul în care Iona își pierde ecoul: „Striga: Io-na și nu se mai auzea decât Io, Io în vreo limbă veche înseamnă: eu.” Numele devine astfel un nume al oricui. Pierderea ecoului și regăsirea numelui la final încadrează drumul personajului: de la un om care strigă ca să nu fie singur la un om care își recunoaște singur identitatea.
Iona nu este un erou în sensul clasic. Nu învinge pe nimeni și nu salvează pe nimeni. Este un om obișnuit care își păstrează umorul, curiozitatea și libertatea de a alege un gest, chiar și atunci când lumea din jurul lui nu mai are ieșiri. Prin el, Sorescu arată că demnitatea omului stă în refuzul de a se opri din căutat.