Apostol Bologa, personajul principal din „Pădurea spânzuraților” (1922), este un personaj urmărit aproape numai din interior. Liviu Rebreanu îl construiește ca pe un om care își schimbă convingerile sub presiunea faptelor și care, la capătul unui drum lung, își plătește cu viața alegerea. Romanul poate fi citit ca istoria unei conștiințe.
Statutul social al personajului este precizat prin retrospectiva din primele capitole. Bologa este român din Transilvania, fiul unui avocat din târgușorul Parva, de pe valea Someșului, care fusese condamnat în procesul Memorandului și stătuse „vreo doi ani într-o închisoare de stat”. A studiat, s-a logodit cu Marta, fiica avocatului Domșa din Parva, și, deși ca fiu de văduvă ar fi fost scutit de armată, a ajuns ofițer în armata austro-ungară. Când începe romanul, e locotenent de artilerie, cu „trei medalii de vitejie”. Statutul psihologic este al unui om scrupulos, care vrea să aibă mereu o justificare morală pentru ceea ce face. Moral, pornește de la ideea că datoria față de stat e mai presus de sentimentele personale. Încă din studenție o formulase în fața lui Domșa: „Dar câtă vreme există, trebuie să ne facem datoria...” Pe parcursul romanului ajunge, treptat, la convingerea opusă.
Trăsătura definitorie a lui Bologa este frământarea de conștiință, adică nevoia de a-și pune de acord faptele cu ceea ce crede. Prima secvență care o ilustrează este execuția lui Svoboda, cu care începe romanul. Bologa făcuse parte din Curtea Marțială care l-a condamnat pe ofițerul ceh pentru dezertare și asistă la execuție cu sentimentul datoriei împlinite. Privirea condamnatului îl tulbură însă: „flacăra din ochii condamnatului i se prelinge în inimă ca o imputare dureroasă”. De aici pornește schimbarea. Certitudinea cu care venise la execuție a început să se clatine.
A doua secvență este momentul în care Bologa află că divizia va fi mutată pe frontul românesc. Vestea i-o dă căpitanul Klapka, care rostește ultimul cuvânt mai încet, amintindu-și că locotenentul e român. Bologa îngălbenește și repetă mașinal doar „Pe frontul...”. Apoi îl roagă pe Klapka să-l ajute să fie mutat oriunde altundeva: „Numai acolo nu pot merge...” Scena arată că personajul nu mai poate separa datoria militară de apartenența lui. Conflictul interior care începuse la execuție devine acum personal. Mai târziu, când e chemat să facă parte din instanța care trebuie să judece niște țărani adunați din satele din spatele frontului, pe care un ofițer îi numește „bandiți”, hotărăște să treacă linia frontului. Este prins de o patrulă, condamnat și spânzurat.
Un prim element de construcție relevant este conflictul. În roman există un conflict exterior, între individ și mecanismul militar al statului, reprezentat de generalul Karg și de Curtea Marțială. Mai important este însă conflictul interior, dintre ceea ce Bologa consideră datoria lui de ofițer și ceea ce îi cere conștiința. Rebreanu îl construiește prin trepte clare: îndoiala de la execuție, refuzul de a lupta pe frontul românesc, ruptura de logodnica Marta, iubirea pentru Ilona, fiica groparului din Lunca, și, în final, hotărârea de a dezerta. Fiecare treaptă îl apropie de poziția lui Svoboda, pe care o condamnase la început.
Al doilea element este perspectiva narativă. Naratorul este omniscient și relatează la persoana a III-a, dar urmărește aproape exclusiv gândurile lui Bologa, prin stilul indirect liber și prin monolog interior. Caracterizarea directă e rară. Personajul se definește indirect, prin ce gândește, prin ezitări, prin gesturi nervoase și prin felul în care îi vede pe ceilalți. Când trece, spre final, pe lângă alți spânzurați, gândul lui e redat nemijlocit: „E Svoboda... privirea lui...” Imediat își amintește, cu rușine, „cum a votat condamnarea cehului”. Tehnica arată că trecutul nu se șterge în mintea personajului, ci îl urmărește și îl obligă să se schimbe.
Finalul închide evoluția personajului. Bologa merge spre spânzurătoare liniștit și, în ultimele rânduri, „își potrivi singur ștreangul, cu ochii însetați de lumina răsăritului”. Omul care în prima scenă stătea de partea celor care execută ajunge în locul condamnatului, cu aceeași lumină în privire pe care o văzuse la Svoboda. Apostol Bologa nu e un erou fără slăbiciuni. Se teme de moarte, ezită, se contrazice. Tocmai aceste ezitări îl fac un personaj viu, a cărui alegere finală are greutate pentru că a fost cântărită îndelung.