În romanul „Ion” (1920) al lui Liviu Rebreanu, relația dintre Ion și Ana este cea mai crudă poveste din satul Pripas. Ea nu pornește din iubire, ci dintr-un calcul: Ion vrea pământurile lui Vasile Baciu, iar singurul drum spre ele trece prin fiica lui. Rebreanu urmărește această relație de la horă până la moartea Anei și arată cât costă, în omenie, patima pentru pământ.
Ion este un flăcău sărac, harnic și orgolios, fiul lui Alexandru Glanetașu, care pierduse aproape tot pământul familiei. Pentru el, averea înseamnă respect, iar lipsa ei înseamnă umilință. Ana este fiica lui Vasile Baciu, unul dintre țăranii bogați ai satului. Mama ei a murit, iar tatăl, om aspru și băutor, o crește singur și vrea să o mărite cu George Bulbuc, flăcău cu stare. Psihologic, Ana este o fată tăcută, blândă, lipsită de sprijin, care se atașează sincer de Ion. Moral, e cinstită și încrezătoare, iar încrederea ei o face vulnerabilă.
Relația dintre ei este inegală de la început. Ana îl iubește pe Ion, iar Ion o vede ca pe o cale spre pământ. Naratorul o spune limpede: „Nu-i fusese dragă Ana”, iar Ion nu știe nici acum dacă îi e dragă. „Iubise pe Florica și, de câte ori o vedea sau își amintea de ea, simțea că tot o mai iubește.” După căsătorie, relația devine una de indiferență și dispreț, care o împinge pe Ana spre singurătate totală.
Prima secvență care ilustrează relația este hora din incipit. Ion joacă cu Ana, deși în horă se află și Florica, fata pe care o iubește. În momentul în care o alege pe Ana, naratorul notează că „avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire și un vicleșug neprefăcut”. Gestul lui provoacă mânia lui Vasile Baciu, care îl ocărăște în fața satului și îl numește „tâlharule”. Umilința îl hotărăște pe Ion să obțină pământul cu orice preț. Scena fixează din prima pagină natura relației: Ana e aleasă nu pentru ea, ci pentru ce are tatăl ei.
A doua secvență este perioada de după nuntă, când Ion a obținut ce voia. Vasile Baciu amână predarea pământului, iar Ion își descarcă nemulțumirea asupra Anei, care rămâne între doi bărbați la fel de aspri. Nici copilul, Petrișor, nu o apropie de soț. Naratorul redă gândurile ei: „Numai Ion e pricina...”. Ana ajunge să-și ia viața. După înmormântare, Ion îl ține în brațe pe Petrișor, dar se gândește că „duce în brațe tot pământul câștigat”. Chiar și în fața morții soției, mintea lui rămâne la avere.
Un prim element de structură relevant pentru relație este conflictul. Relația dintre Ion și Ana e prinsă în conflictul exterior dintre Ion și Vasile Baciu pentru pământ. Ana nu e parte în acest conflict, ci mijlocul prin care el se rezolvă. De aici vine tragismul ei: nu greșește față de nimeni, dar e sacrificată de amândoi bărbații. În același timp, conflictul interior al lui Ion, dintre „glasul pământului” și „glasul iubirii”, o exclude complet pe Ana. Ea nu aparține nici uneia dintre patimile lui.
Al doilea element este perspectiva narativă. Naratorul, obiectiv și omniscient, povestește la persoana a III-a și se abține de la comentarii. Nu spune că Ion e crud, ci arată faptele: vorbele reci, disprețul, indiferența. Nu spune că Ana suferă nedrept, ci îi dă, din când în când, acces la gândurile ei. Tehnica lasă cititorul să judece singur și face relația mai greu de suportat decât ar fi fost un comentariu moralizator.
Relația dintre Ion și Ana arată fața cea mai întunecată a lumii din roman. Rebreanu o construiește fără idealizare: o fată care caută iubire se leagă de un om care caută pământ. Ana plătește pentru ambiția lui Ion, iar romanul lasă să se vadă că nici pământul câștigat astfel nu îi aduce lui Ion liniștea.