Universul poetic bacovian se poate defini prin sintagma unui sisific „sfârșit continuu” (Ion Caraion), care torturează ființa poetică. Obsesia morții, viziunea thanatică pune stăpânire atât pe planul exterior, pe contingent, cât și pe planul interior, subiectiv.
Încercarea de a încadra într-un curent literar opera lui Bacovia nu e facilă, deoarece cheia de lectură a operei sale poate fi romantică, simbolistă, dar și modernistă. Biografia explică o parte din această dificultate: Bacovia a trăit complexul anonimului provincial și a fost măcinat de boală. Opera lui are și surse culturale, cum ar fi asimilarea unor arhetipuri și mituri. La Bacovia se întâlnesc cultul pentru Eminescu și atracția pentru Dionysos, întâlnire care redă o contradicție interioară: nostalgia pentru vârsta de aur, pentru versul orfic al lui Eminescu, alături de tentația către latura întunecată a unui Dionysos infernal, ctonic, care reduce făptura vie la obiect și materie, la plumb.
Bacovia nu se poate despărți de Orfeu și trăiește sentimentul tragicului și al damnării, cum nu se poate despărți nici de Dionysos și nici de toată constelația poetică legată de acesta: delirul, atracția spre plumb, spre apă, caricatura, plânsul materiei, energiile saturniene, prăbușirea și descompunerea lumii.
Într-o structură de suprafață, Bacovia este convențional, un poet simbolist care cultivă semne lingvistice din opera lui Baudelaire, Verlaine și Edgar Allan Poe. În discursurile lirice bacoviene sunt prezente elemente recurente: tema singurătății, cu motivul „spleen”-ului existențial, tema orașului pustiu, cu motivul parcului solitar, al abatorului, al cimitirului, motivul spațiilor închise (cavoul, odaia iubitei, salonul), spații care devin o limită a existenței. De asemenea, tema morții, ca o așteptare beckettiană a unui sfârșit, și tema naturii ostile, a ploii și a toamnei care descompun lumea, demonstrează încadrarea operei bacoviene în simbolism.
În structura de adâncime, Bacovia este decodat ca un poet modern, care surprinde drama kafkiană, moartea, absurdul. Lipsa de comunicare devine o trăsătură a liricii moderne, la fel ca reducerea existenței la materie, la plumb.
Discursul poetic este expresia unei drame existențiale a individului modern strivit de materie, descompus, dominat de singurătate și de absurd.
Convențional, poezia aparține genului liric deoarece instanța textuală își exprimă nemijlocit viziunea despre lume folosind mijloace stilistice de tip simbolist.
Mărcile eului liric se regăsesc prin deictice personale („meu”) și verbale („stam”) de persoană I.
Instanța textuală se multiplică, putându-se vorbi de triada: persoană (autorul concret), scriitor (autorul abstract), inscriptor (eul liric). Există un discurs al eului liric (prima situație de comunicare) și un discurs al strigătului (a doua situație de comunicare: „și-am început să-l strig”). Cititorul nu poate cunoaște ce conține strigătul, nici numele celui strigat: poate fi „amorul” sau mortul lângă care stă eul liric. Strigarea secretă este o invocație, poate fi chemarea sinelui, poate fi o formă de apărare prin care se strigă moartea, dar și viața (reprezentată de amor). Viața și moartea, două elemente contrare, se amestecă într-o lume în care nu mai există alb și negru, ci numai gri.
Titlul, element de paratextualitate, reprezintă în sens denotativ un metal greu, iar în sens conotativ sugerează apăsarea, greutatea, lipsa de orizont.
Semn lingvistic ubicuitar, tema poeziei reflectă condiția eului poetic într-o societate ostilă, sufocantă.
Structura discursului liric e formată din secvențe poetice organizate în două strofe de tip catren. În prima strofă poetul descrie somnul universal al materiei („Dormeau adânc sicriele de plumb,”), care nu are funcția somnului romantic, de preambul al visului. La Bacovia somnul reprezintă moartea. Limbajul poetic descrie o realitate exterioară formată din sicrie, flori și coroane de plumb, într-un cavou. În a doua strofă, lumea interioară este de asemenea prinsă în carcasa plumbului („Dormea întors amorul meu de plumb”). Adjectivul „întors” sugerează o iubire care nu mai privește spre viață, întoarsă spre moarte.
La nivel stilistic, metaforele „flori de plumb” și „amorul meu de plumb” sugerează faptul că habitatul iubirii nu mai este codrul, lacul romantic, ci spațiul închis al sicriului. Tot la nivel stilistic sunt cultivate corespondențele muzicale, potrivit principiului formulat de Paul Verlaine în „Art poétique”: „De la musique avant toute chose” („Muzică înainte de toate”). Deși folosește, în vederea muzicalității, tehnica refrenului și repetarea obsesivă a cuvântului „plumb”, la Bacovia muzica este antimuzică, e plânset, e scârțâit de coroane, e vaiet.
Nivelul fonetic e reprezentat de ecoul înfundat al consoanelor labiale („p”, „b”, „m”), care sugerează prăbușirea lumii în haos. Spectrul căderii eului și a lumii deopotrivă cutreieră sinistru opera bacoviană.
La nivel iconic (imagistic), elementele reale devin simboluri, stări interioare. Florile de plumb sunt imaginea vieții unite cu moartea, iar nivelul prozodic răspunde intențiilor eului liric simbolist: măsura este de 10 silabe, iar rima este îmbrățișată.
În sinteză, poezia bacoviană conține elemente simboliste, dar prezintă și stilemele modernismului. Este o operă deschisă, în sensul pe care Umberto Eco îl dă conceptului de „operă deschisă” („opera aperta”). În modernism, geneza operei nu-i mai aparține eului creator; locul lui este luat de materia care își spune propria poezie. La Bacovia, textul poetic este generat nu de eul liric, ci de elemente exterioare poetului: de vântul care își cântă sinistra simfonie, de plânsul dogit al talangii, de vaietul toamnei. Poezia nu mai este o înălțare spre sacru, ci o coborâre în profan.