Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Ce înseamnă romanitatea

Romanitatea românilor desemnează descendența românilor din romanitatea orientală: sinteza daco-romană formată după cucerirea Daciei de către Traian (106 d.Hr.), continuată prin romanizare și creștinare, la nordul și sudul Dunării.

Etnogeneza: etapele esențiale

1. Substratul geto-dac, parte a lumii tracice.
2. Cucerirea romană (106 d.Hr.) și romanizarea: limbă latină, administrație, colonizare, urbanizare.
3. Retragerea aureliană (271-275) NU a golit provincia: populația daco-romană a rămas și a continuat romanizarea.
4. Migrațiile și influența slavă (secolele VI-VII), asimilate de populația romanică.
5. Creștinarea timpurie, în forme latine (dovadă vocabularul religios de bază: biserică, cruce, botez).

Izvoare care atestă romanitatea

Autori bizantini și occidentali menționează populația romanică de la Dunăre: în secolul VII Strategikonul îi numește "romani", iar în secolele următoare izvoarele îi desemnează pe români cu termenul "vlahi", nume dat de străini romanicilor din răsărit.

Romanitatea ca temă polemică

Până în secolul al XVIII-lea, romanitatea românilor era o idee larg acceptată de umaniști. Ea a devenit subiect de dispută atunci când a căpătat miză politică: în Transilvania, revendicările de emancipare ale românilor (Supplex Libellus Valachorum, 1791) se sprijineau pe vechimea și continuitatea lor. Continuitatea era deja contestată de teoria imigraționistă a lui Franz Joseph Sulzer (1781-1782), anterioară memoriului, reluată și dezvoltată în secolul XIX de Robert Roesler. Istoriografia română (Școala Ardeleană, apoi istoricii moderni) a adus contraargumente: toponimia, arheologia, lingvistica și logica demografică.

Greșeli frecvente

1. Retragerea aureliană a mutat administrația și armata, nu întreaga populație.
2. "Vlah" este numele dat românilor de alții; propriul etnonim a rămas mereu "român", moștenit din latinescul romanus.
3. Teoria roesleriană aparține secolului XIX; nu o plasa în Evul Mediu.