Unirea Principatelor și domnia lui Cuza

Contextul european

După Războiul Crimeei (1853-1856), Congresul de la Paris (1856) pune Principatele sub garanția colectivă a celor șapte puteri europene, înlocuind protectoratul rusesc. "Chestiunea românească" devine problemă europeană.

1. Adunările ad-hoc (1857): cer unirea, prinț străin, autonomie, neutralitate.
2. Convenția de la Paris (1858): acordă o unire trunchiată ("Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei", cu doi domni, două guverne), dar NU interzice alegerea aceleiași persoane.

Dubla alegere (1859)

Românii folosesc "portița" Convenției:

1. 5 ianuarie 1859: Alexandru Ioan Cuza ales domn al MOLDOVEI;
2. 24 ianuarie 1859: Cuza ales și domn al ȚĂRII ROMÂNEȘTI.

Unirea, realizată prin fapt împlinit, este recunoscută internațional; Poarta acceptă unirea deplină în decembrie 1861, iar în ianuarie 1862 se desăvârșește unificarea administrativă (un guvern, un parlament, capitala la București).

Reformele lui Cuza (1863-1865)

1. Secularizarea averilor mănăstirești (1863): toate averile mănăstirești, inclusiv ale mănăstirilor închinate, trec la stat (circa un sfert din suprafața țării).
2. Lovitura de stat din 2 mai 1864: dizolvă adunarea care bloca reforma agrară; noua lege electorală și Statutul Dezvoltător lărgesc puterile domnului.
3. Reforma agrară (1864): împroprietărirea țăranilor clăcași, cu despăgubire, după numărul de vite; desființarea clăcii.
4. Legea instrucțiunii publice (1864): învățământ primar GRATUIT și OBLIGATORIU; codurile civil și penal; universitățile din Iași (1860) și București (1864).

Sfârșitul domniei

"Monstruoasa coaliție" (conservatori + liberali radicali) îl silește pe Cuza să abdice la 11 februarie 1866; e adus prințul străin Carol de Hohenzollern, cerut încă din 1857.

Greșeli frecvente

1. Convenția de la Paris e din 1858; Congresul din 1856: două acte diferite.
2. Reforma agrară vine DUPĂ lovitura din 2 mai 1864, nu înainte.
3. Cuza abdică în 1866 sub presiune internă, nu e înlăturat de puterile europene.